din cine știe ce apropiere tainică între băiat și floare. Iar acum, când vremea trecuse, Baciul găsea și el că floarea înfloreă:
— Sulfină, coane, încheiă Baciul: floare curată!
Ca să facă plăcere lui tată-său, tânărul intră la dânsul în odae să se culce. Innă-untru era cald. Se dezbrăcă pe jumătate și, prins de gânduri, se rezemă de sobă. In casa aceea în care crescuse, în mijlocul lucrurilor ce-l întovărășiseră de când deschisese ochii, domneă pacea unui trecut plin de tinerețe și de durere. Acolo murise mamă-sa, acolo văzuse ca prin vis pe un-chiu-său, acolo se născuse el; tot ce era acum împrejurul lui fusese și altă dată: statornicia lucrurilor, în care sufletul cel mai turburat își găsește liniștea.
I se păru că-i e frig și își puse pe dânsul o haină. In fuga mișcărilor își ridică brațul așa cum făcea câte odată Mia. Pentru întăiași dată se gândea la dânsa, de când se despărțise de Ana. Mia!.. Ana!.. Ce de impresii venetice, în mijlocul acelor nevinovate și tăcute mărturii ale vieții lui lăuntrice! Tot ce era acolo îi vorbea limba iubirii părintești, graiul simțirilor adevărate, pe cari numai moartea le curmă. P’arcă acolo, și Ana și Mia și prieteni și tot ce era fierberea
