Pagină:Duiliu Zamfirescu - Îndreptări.djvu/23

Această pagină nu a fost verificată

vieții de acum, devenea străin, devenea mincinos...

Ana!... Cartea cu icoanele grecești !... Ei, și ?...

Era muncit de nedreapta hotărâre a Anei.

Nu e iertat nimănui să robească pe aproapele său pentru a hrăni o zadarnică închipuire de sine. Vantitatea Anei și libertatea lui! Dar negreșit că libertatea lui era mai scumpă decât tot. Ce i se putea întâmplă?

Să se bată cu Generalul sau să-l desprețuiască Ana... La urma urmei putea să-l și desprețuiască, că doar nu putem împedică pe oameni să cugete ori să simtă cum vor. Făcu un pas către masă, spre a răsuci cheia de la lampă, a cărei flacăre se micșoră. O rază de lumină cădea pe geamul unui portret. Lăsă lampa și se apropie de portret. Erau două: unul înfățișă chipul senin al mă-sei, celălalt pe al lui unchiu-său.

Intre lumina crepusculară a dimineții de iarnă, ce de-abia se cernea prin ferestre, și lumina slabă a lămpii, se înfiripă o lume nouă, în care cele două icoane de pe părete păreau a se însufleți. Din fruntea bărbătească a unchiului se desprindea seninătatea, înrâurirea unei vieți ce se jertfise de bună voe pentru împlinirea datoriei, liniștea clasică a figurilor intrate în pacea etemităței; pe când din obrazul oval al