vorbi altădată. Te las, că poate vrei să te odihnești.
— Nu...
După ce doctorul eși, fiu-său, rămas singur, se simți cuprins de-o nespusă dragoste pentru bătrân, dragoste și milă. Il înțelegea așa de bine, fiindcă erau amândoi din același aluat: frica de realitate, temerea de a răni pe alții, delicatețea adevărată, îi făcea pe amândoi să fie pururi victimele semenilor lor când se ocupau de afaceri. El se încurcase în datorii, fără să știe cum : comitetele patriotice, Liga, prietenii, și mai presus de toate lipsa de socoteală și de control, îl siliră să se împrumute în dreapta și în stânga și să se înfășoare în ițele dobânzilor ca o muscă în pănza unui păiajen, Aștepta pe frate-său ca pe Mesia să-l scoată, din greutăți, căci acela avea altă fire.
Și gândind astfel, își bău ceaiul și se îmbrăcă. Ziua se vestea bună. Soarele se înnălțâ peste lumea sclipitoare de zăpadă. Se vedeau pe drum vite rătăcite, cu părul mițos, cu nările fumegânde. Pe subt streșinile țărănești sfârâiau vrăbioi, zgribuliți de frig. Prin copacii din curte clămpăneau ciorile.
Prins deodată de dorul de a trăi din viața aceasta plină de sevă lăuntrică, Alexandru Comăneșteanu trecu repede în odaia de alături, unde ținea armele, luă o pușcă,
