Pagină:Duiliu Zamfirescu - Îndreptări.djvu/32

Această pagină nu a fost verificată

— Tot sunt, coane.

— Hai să eșim la câmp.

— Cum ăi porunci.

— Strigă la grajd să ne pue caii.

Baciul pării întinerit. Își trase ciubotele după el mai din plin, șuerând la ogari și se duse spre grajd s£ ajute vizitiului la pusul cailor.

Vântul aruncase zăpada prin ulițele satului atât de neregulat, încât unele case erau întroenite până la ștreașină, pe când altele, pe linia din față, erau cu totul libere. Sania trecea prin nămeți adânci sau se hârșia pe pământul înghețat. Caii, tineri, nescoși din grajd de mult, umblau cu nările în vâht, orbiți de lumină, gata să se sperie de toate nimicurile.

Trecură prin sat fără greutate, dar, când ajunseră la barieră, un câine, sărit ca din pământ, dete vânt cailor. La câmp, zăpada era deopotrivă de înnaltă peste tot, iar pârtia bună. Aci, goana nu mai era împedecată de nimic. Fugeau caii tineri pe albul pământului, spintecând văzduhul ca păsările cerului. Sania alunecă pe linia drumului ca o glumă.

Vizitiul se răsturnase pe spate, trăgând de hățuri fără nici un folos.

— Ține, mă!