vă încredința de marile foloase culturale ce le trage țara. Știu că sunt și mulți nemulțumiți, — că doar nu de geaba firea noastră omenească e alcătuită din pulbere și vanitate.
Aveți apoi Teatrul Național...
Ana îl întrerupse cântând fals:
— „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul.“
— Se poate să aibă dreptate poetul, că altminteri n’ar fi cu putință ca fiecare destrăbălată de actoriță, care vă sosește din Paris cu un hăitic de comedianți hămesiți, să vă ridice în 2 — 3 zile sume enorme,— pe când nu găsiți xo zloți să mergeți la teatrul românesc.
— Bravo, așa este.
— Rogu-mă, doamnă, să nu-mi luați în nume de rău cuvintele ce am rostit,—numai, nouă, celor ce rar venim pe la d-voastră, să ne luminăm sufletul în graiul românesc, ne vine foarte cu durere când vă vedem că disprețuiți tot ce aveți mare, și năzuiți numai spre ce au alții caraghios ori nemoral. Uite, eu ’mi aduc aminte, sunt acum mulți ani în urmă, de un actor al d-voastre, care jucâ pe Hamlet.
— Manolescu.
— Așa, Manolescu. Artă mai mare ca la omul acela n’am văzut. E drept să spun
