Pagină:Duiliu Zamfirescu - Îndreptări.djvu/9

Această pagină nu a fost verificată

Ea tăcu, privindu-și mâinele. Intră fecio¬ rul și le aduse dulceață.

— La urma urmei, zise ea, părând a se hotărâ și servind pe tânăr, sunt ceeace sunt și nu mă pot schimba.... închide ochii.

— De ce ? intreabă el mirat.

— Atâtea lucruri îmi adugi aminte !... Semeni cu mama dumitale cum n’am mai văzut ! Așteaptă-mă uii moment: viu numai decât.

Curioasă era, curioasă și par’că în advăr nefericită. Bănuitoare și deci adese nedreaptă cu cei pe cari ’i iubea, mândră până la exces cu ceilalți, complicată cu sine, își trecea viața chibzuind iar nu trăind. Măritată cu un bărbat a cărui fire era tocmai contrariul de ceeace era firea ei, fără copii, preocupată de a-și păstra averea și a o apăra împotriva Generalului, devenise pe neșimțite mică la suflet și cicălitoare, deși avea un fond de adevărată nobleță de gândire. In viața ei casnică fusese cinstită fără merit, căci mândria o scutea de greșeli și îndepărta pe bărbați de dânsa, — ceeace n’o împiedica de-a suferi de multele și nenumăratele înfruptări ale Generalului din binele aproapelui.

De câțiva ani, de când ofiițerul din școala de aplicație se făcea din ce în ce mai înalt și semănâ. tot mai inult cu visurile ei din