mare, unde se așeza fricos pe colțul unuĭ strapontin și se perdea în valurile muziceĭ, orĭ în intriga dramelor. Intr’acolo îl purta firea.
Intr’o zi, la masă, frate-sĕŭ îĭ zise cam în glumă:
— Bravo, musiu Tache, aĭ ajuns departe cu arta. Eŭ te țiŭ ca te pregăteștĭ de bacalaureat și dumneta sprijinĭ barabana la teatru!...
— Cum dracu Mitică?.. zise mamă-sa supĕrată. — Da... Uite-l, dumnealuĭ.
Băiatul se roșise și nu știa cum să iasă din încurcătura.
— Nu te-am vĕzut, nene, zise el cu blândețe, par’că ar fi voit să-ĭ spue că dacă ar fi știut că e acolo, nu ar fi eșit de loc la iveală.
— Și când asta, mamă? întrebă bĕtrâna pe acelaș ton de disperare.
— Aseară.
— Cu Stroeștiĭ?
— Da; ba l’am arătat și cucoanelor.
— Vaĭ de mine!...
Desnădăjduirea bĕtrâneĭ era așa de comică, iar băiatul așa de atins de vinovata luĭ purtare, în cât fratelui maĭ mare i se făcu milă de el.
— Noroc numaĭ ca Stroeștiĭ par a fi oameni luminațĭ, și aŭ găsit lucrul firesc.
Bĕtrâna dete din cap cu neîncredere.
Sora lor, ca să schimbe vorba, începu să descoasă pe frate-sĕŭ despre Stroeștĭ:
— E adevĕrat, nene, că sunt socialiștĭ?
El începu a rîde.
