— Cum mĕ întrebĭ și tu, Anicuțo, par’că ar fi vorba de antropofagĭ. Or fi socialiștĭ. Eĭ, și?..
— Bine, nu-ĭ nimic, dar aud că sunt bogațĭ, zise fata cu nevinovăție.
— Cu atât maĭ bine. Asta dovedește că sunt convinșĭ, rĕspunse el rîzênd.
Fata nu prea părea pĕtrunsă de șiretenia lucruluĭ.
— Să-țĭ spun drept, nene, eŭ cred că orĭ sunt săracĭ, orĭ nu-s socialiștĭ.
El se uita în lumina lămpeĭ, nevoind să rĕspunză saŭ poate neștiind ce.
— Face vre-o treabă? întrebă fata.
— Pênă acum nu știŭ. Vre-o treĭ lecțiĭ, cât am ținut, de abia am avut vreme să-ĭ explic. N’am voit s’o descos de ce știe. Dar pare cu dinadinsul iubitoare de învĕțătură...
— Cum o chiamă, nene?
— Mimi.
— O, ce nume urît!
Cel puțin așa o chiamă acum. Când era mică se pare că o chema Baby, și bunu-ĭ Dumnezeŭ, dacă i s’o urî și cu ăsta, și-l schimbă. Fiind-că, adoase el cam zîmbind, poate să-șĭ aleagă orĭ-ce nume, nefiind botezată....
— Da?... întrebară mama și sora cu mirare. Ce fel de creștinĭ!..
— De ce? foarte bine. Pentru ce să pedepseștĭ pe un om să poarte un nume care nu-ĭ place?
— Da, zise fata, dar e pretențios să nu facĭ ca lumea cea-laltă.
— Prejudecată...
