mare; tânărul Comăneșteanu s-a pus pe trai și are nevoie de bani.
— Mihai? întrebă Tănase, neputându-și ascunde mirarea și bucuria.
— Nu știu bine de se cheamă Mihai... Cumnatul lui Damian.
— Da, da.
— El. A venit ieri la mine Isidor zaraful; are în mână o poliță iscălită în alb.
— Taci, frate!
— Zău așa. Caută vreo 15 mii de lei cu dobândă după om.
Bufniră amândoi în râs, uitându-se unul la altul.
— Eu i-aș fi dat numaidecât: vindeam niște hârtii și făceam suma. Da' m-am gândit la tine, zise Nichitachi, clipind din ochii lui șireți; tu ai mult interes prin partea locului: ai moșia ta, ai luat și pe-a lui socru-tău, și poate intri și-n a Comăneștenilor.
Tănase se gândea, fără a mai asculta pe celălalt. El vedea deodată ce câmp larg de exploatare pentru el și de umilință pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mână polița lui Mihai. Cu toate astea însă un rest de inexplicabilă rușine îl împiedică de a primi numaidecât târgul. Chipul senin al Sașei, care întotdeauna îi insuflase respect și admirare, îi răsărea în
