minte. Un moment avu pornirea de a spune că nu primește, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce-i insuflase amintirea Sașei, zise:
— Spune jidanului să vie la mine. În clipa când el se gândi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputând să-și explice înțelesul acestei tăceri.
— Credeam că ai înnebunit, zise el tare.
— De ce?
— Să stai tu la-ndoială când îți cade așa locmà în mână!
Tănase se sculă în picioare, pocnind mâinile una într-alta și învârtindu-se de colo până colo.
— Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cât are, păcătosu! Auzi dumneata, poliță la jidani, cu iscălitura în alb, un om cu așa avere!... Ptiu, rușinea dracului!
— Are avere frumoasă?
— Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneștii, care-i cât o țară-ntreagă, au case în București, au o moșie la Teleorman, are Sulița, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiul său, colonelul.
— Cu atât mai bine, zise Nichitachi: poți să-i dai 15 și să pui în poliță 30.
Dar Scatiu nu se liniștea. Pe lângă instinctele lui negustorești și ura omului care
