a muncit și a adunat împotriva celui ce risipește, un sentiment ciudat de demnitate, ce-și avea obârșia în fața lui, îl făcea să-i pară rău de-a binelea de împrumutul lui Mihai. Legătura de rudenie cu conu Dinu și indirect cu Comăneștenii, pe care, ca toți parveniții, o desprețuia față de nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii și o trâmbița pe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, fără pată, impunea fiului de vătaf, și la umbra ei i se părea că crește propria lui umbră.
Cum risipește, domnule, banii?
— Ei, asta-i! Tinerețe nu-i? Aud că are o franțuzoaică de la Paris care-l toacă.
— Așa!...
— Da. Scatiu se mai învârti prin odaie, neliniștit, și sfârși prin a spune lui Nichitachi să-i trimită a doua zi pe Isidor zaraful.
Nichitachi se sculă să plece.
— Nu mă uiți, Tănase, cu spitalul?...
— Bine, frate; o vorbă are omul.
IV
De îndată ce ieși deputatul din opoziție, Tănase chemă pe fecior și-l întrebă de Bănică:
