curajează. De vreo doi ani de zile s’a pornit un adevărat șuvoiu de tălmăciri în românește, lucru firește foarte bun și folositor. Unde sunt însă traducerile după autorii clasici vechi? Abia ici și colo câte una, începuturi sfioase cari se pot număra pe degete. Din grecește: Antigona lui Sofocle, tradusă — mai de mult — de d-l M. Dragomirescu; Parmenio a lui Terențiu, făcută de d-l Gh. Coșbuc; Oedip Regele a lui Sofocle, tradusă de d-l Aslan; cele două Ifigenii ale lui Euripide, traduse de d-l Dulfu; Hecuba și Electra (tot ale lui Euripide) tălmăcite de d-l Eugeniu Dinescu; Viața lui Pericle de Plutarch, Hecuba și Ifigenia în Aulis de Euripide, traduse de d-l N. Bănescu. Mai e apoi Prometeu Înlănțuit a lui Eschile, tradus de d-l Hildebrand Frolo (nu-i însă scos în volum). In sfârșit, meritoasa traducere a Iliadei, pornită de d-l Gh. Murnu și care s’apropie de isprăvit. Dintre aceste opere, două se bucură — după cum se vede din lista de mai sus — de cinstea de a fi traduse de două ori. Din latinește însă abia avem Georgicele lui Virgiliu, traduse de d-l Gh. Coșbuc. Anul trecut a mai apărut apoi traducerea Satirelor lui Horațiu, făcută de cătră d-nii Titu Dinu și P. Păltânea, iar zilele acestea au eșit de sub tipar Catilinarele lui Cicerone puse pe românește de d-l C. Damianovici. Afară de acestea, mai sunt încă vreo două, trei traduceri mai vechi, cari lasă mult de dorit din mai multe puncte de vedere, așa încât nu ne vom ocupa de ele.
Iată dar — în materie de traduceri după autorii clasici — tot ce avem, sau aproape tot, in literatura noastră. E foarte puțin. Și nu ajunge în deosebi elevilor: întradevăr, din tălmăcirile citate numai câteva fac parte din programul școalelor noastre. Și atunci, în lipsă de traduceri românești, elevii noștri se folosesc — o știe toată lumea — de traduceri străine, franceze mai toate, deoarece întrebuințarea, ca izvoare de studiu, a cărților germane în liceu, e încă puțin răspândită. Pe când însă Nemții sunt îndeobște cunoscuți ca minunați traducători, căci sunt față de text conștiincioși în cel mai înalt grad — traducerile lui Voss, bunăoară, sunt ele înșile clasice, apropiindu-se de frumusețea originalului — Francezii se disting tocmai dinpotrivă prin libertatea, cu care tratează textele: puțin scrupuloși în a repro-
