Epopea îndeobște nu prea e gustată astăzi: e atât de departe de preocupările noastre! Fondul ei, mai întâi, nu e tocmai atrăgător pentru moderni: cele mai multe — și cele mai vestite, Iliada, Erusalimul liberat — se ocupă cu războaiele: descrieri de luptă în gloată, de lupte singuratice, răniri, măceluri și despoieri, sânge și moarte, tot scene crunte și sălbatice. Eroii lor sunt adeseori barbari și cruzi: găsești în Iliada atâtea cruzimi, încât un cititor mai gingaș e uneori ispitit să sară pagini întregi, spre a trece de impresia neplăcută, ce-l poate cuprinde la atare priveliște.
In afară de aceasta, în ce privește forma, epopea întrebuințează un element, care pentru noi modernii se înstrăinează din ce în ce mai mult de sufletul nostru: miraculosul. Fie că se pune în joc miraculosul păgân, ca în Iliada, Odiseia sau Eneida, fie că se întrebuințează miraculosul creștin, ca în Erusalimul liberat al lui Torquato Tasso, ori în Paradisul perdut al lui Milton, amestecul acesta de realitate — sau ceeace poate fi realitate — și de ceea ce, pentru noi cel puțin, nu poate fi niciodată realitate, alipirea aceasta silită de adevăr și de închipuire strică, pentru noi cei de astăzi, armonia faptelor mărețe de cari se ocupă epopea. Pentru contemporanii lui Homer, cari credeau în zeitățile Olimpului, pentru oamenii din timpul cruciadelor și a lui Torquato Tasso, cari credeau în apariția Sfintei Fecioare și a lui Isus Hristos, cum și a sfinților, cari se interesau de viața lor de toate zilele și-i ajutau la nevoe cu vorba și cu fapta, toate minunile povestite de poeți erau întâmplări adevărate, pe cari cititorul le înțelegea și le simția, așa încât epopea era cu adevărat măreață și sublimă, sublimă în toată puterea cuvântului.
Noi însă, cărora vremea neîndurată ne-a răpit toate aceste fericite daruri, noi, epigonii, trebue să căutăm aiurea frumusețea epopeei. O căutăm în caracterele eroilor săi, aceste exemplare mai mari și mai puternice, dar și mai simplificate, ale tuturor oamenilor din toate timpurile; în senti-
