mai ales în vremea dragostelor, spre a se lupta cârtițoii între ei, la loc mai deschis.
Nu e însă animal care se mulțumește cu puțin. Locuința este un adevărat palat cu multe încăperi, cu tuneluri lungi, cu camere de popas din loc în loc. Odaia de dormit și-o face de obiceiu într’un loc mai ferit, în dreptul unor tufișuri, sub un zid. Nu e în locul unde la față se înalță mușuroiul.
Acolo îi e locuința largă cu păreții bine bătuți; acolo e culcușul cu așternut moale de frunziș; acolo e cămara de rezervă pentru hrană; la o parte are chiar și încăpere anume pentru murdării, ținând la curățenie ca și bursucul. Un sistem de canale circulare și altele de legătură împlinesc labirintul cetățuei în care se odihnește, ca să mistue în tihnă, la adăpost, ce a ospătat.
Din locuința principală pleacă un tunel mai larg; duce într’un sistem de alte canale răsfirate pe tot domeniul ei de vânătoare, recunoscut lesne la suprafață după vorba Românului: Unde umblă cârtița, i se cunosc urmele. Sunt mușuroaiele de pământ proaspăt răscolit, presărate pe câmpii ori în grădini, țărâna scoasă prin săparea canalelor și pe care o asvârle afară ca să nu o încurce la mișcat.
Le face cu o iuțeală uimitoare. Deși abia în April, deci la începutul primăverei, am numărat până la 40 de mușuroae proaspete, cu o distanță între ele, în mijlociu, de un metru. Mai ales în anii când câmpurile rămân pârloagă, cârtițele ară terenul. Îndată după război pe dealurile dela nordul orașului Tg.-Frumos, în drum către Hârlău, sute de mușuroae steteau printre trunchiurile uscate de scai, dând impresia tristă a ogoarelor părăsite. Cârtițele sapă și pe vreme de iarnă mai domoală.
Galeriile, răsfirate pe suprafețe mari, sunt provizorii; sunt drumurile săpate pentru ca să-și caute hrana. Nu se atinge de rădăcinile buruenilor întâlnite în cale, căci este un carnivor în toată puterea cuvântului. Mâncarea ei constă din larve de insecte, din râme ori insecte cari trăiesc în pământ cum e coana-chiftirița, cărăbușul gata să-și ia sborul. Când șoarecele-de-câmp ca să scape de un dușman, se furișează în canalele săpate de cârtiță, și când vine în calea stăpânei domeniului, s’a isprăvit cu el.
Cârtița sub aparența ei modestă, e un adevărat tiran, canibal. Nu suferă pe nimeni în casă, decât pe femeie în timpul împerecherii. Altfel dacă o altă cârtiță s’a încumetat să intre în sălașul săpat cu atâta trudă, o luptă pe vieață și pe moarte se încinge. Cea învinsă este mâncată; nu rămâne din ea decât oasele.
Pe cât e de înceată la mers când e pe pământ, pe atâta lunecă repede în interiorul galeriilor subpământene.
Deși mică la trup, e nesățioasă. Adevărat Flămânzilă din poveste. Nu poate să stea nicio zi nemâncată; piere. In schimb zilnic îi trebue măcar atâta hrană, cât e greutatea trupului ei. Pornește la vânat, cu multă regularitate: dimineața, la amiază, sara și la miezul nopții;
