150 de larve de cărăbuși e ospățul ei zilnic. Se înțelege atunci și graba de a-și săpa galerii numeroase pe o suprafață de pământ cât mai întinsă.
Uneori găsește mâncare mai din belșug, alte ori mai pe sponci. Ca să aibă oricând cu ce să se sature, își face rezerve, undeva în drumul tunelurilor ei. Acolo, într’o gropiță anume săpată, adună râme multe, cărora le face o operație chirurgicală ca să nu mai poată lesne fugi în pământ. Le retează capetele. Până ce le cresc la loc, le vine rândul la înghițit. Are în acest chip râme proaspete, ori când vrea.
După atâta ospătare cu carne, cârtiței îi vine sete. Iși sapă și fântână: o gropiță în care se adună apa de ploae. Mai bună gospodină nici că se poate.
In schimb are sărmanul animal, mulțime de dușmani. Nu e chip să-și scoată nasul afară; bufnița, vulpea, dihorul o pândesc din toate părțile. Nevestuica și șarpele intră chiar în casa subpământeană și-i curmă zilele. E socotit ca un animal stricător mai ales când își alege sălașul în parcurile ori grădinile îngrijite. Pe întinsul câmpurilor însă aduce mari servicii agriculturii, stârpind larvele de cărăbuși.
Încet-încet, măcar că dă repede din lăbuțe, numai ce vezi, pe înserate, ieșind dintre cătina ce împrejmuește via, un ariciu (Erinaceus europaeus), socotit de unii drept varietate deosebită (E. danubiens).
De-l lași în pace și nu faci sgomot, poți să-l observi în tihnă.
Pe vârful capului, pe spate, pe coaste și până la coadă e numai suliți, dese, alburii la mijloc, pe care le ține când merge, îndreptate îndărăt. Are ochi mici vioi și două urechiuși tăiate rotund. Botul, ascuțit, e ca de purceluș. Pe față, pe frunte, ca și pe piept și pântece, în loc de
țepi, e acoperit cu păr scurt, sur.
_-_illustration_-_page_13.png)
Fig. 6. — Ariciul (d. Schmeil).
Se mișcă încet; piciorușele mici, cu unghii ascuțite, nu pot duce repede sarcina de ghimpi. Cât merge, mereu e cu botul aproape de pământ, mirosind ca un prepelicar. Iți face impresia unui om chibzuit, care nu pășește fără ca să cerceteze, să vadă dacă e ceva bun sau primejdios la fiece pas.
De altfel Românul îl ține în mare cinste. Se zice că Dumnezeu a trimis pe albină să-i ceară sfatul, ce ar mai avea de adăugat la pământ.
