Ariciul, cum să dea sfat lui Dumnezeu? Albina însă se ascunde în preajma lui și-l aude dondănind: «Ei, dacă aș fi Dumnezeu, aș mai tăia niște văi, aș ridica munți și ar fi mai frumos pe pământ». Atâta a trebuit albinei; dă fuga la Dumnezeu și îi spune ce a auzit. Iar Dumnezeu a ascultat sfatul ariciului. De aici și vorba: «a fi ca ariciul când a urzit Dumnezeu pământul».
E atât de precaut în cât simte cea mai slabă mișcare. Se oprește, își ridică botișurul, privește în dreapta, în stânga. Dacă nu i se pare nimic suspect, își caută de drum. Dacă vede că e ceva neobișnuit la mijloc, dacă îl atingi cu bățul, cu un sâsâit de mânie se strânge ghem. Nu-l mai cunoști. Sulițele sunt îndreptate în toate părțile și numai o dungă mai adâncă, arată locul unde e botișorul ascuns între picioarele dindărăt. Aceasta e singura lui armă de apărare. Și, Doamne ce mânios este cânele care a dat peste dânsul și nu-i poate face nimic! Îl împinge cu laba dar repede ș’o trage înapoi căci s’a înghimpat; dă să-l apuce cu gura, dar iarăși se retrage mârâind și lingându-și botul însângerat. Numai șireata vulpe îi vine de hac. Dacă e pe lângă vreun pârâu îl rostogolește încetișor în apă; în pericol să se înece se desvăluie și vulpea îl strânge de gât. Dacă nu e în apropiere de apă, vulpea știe ce face; îl udă. Simțind lichidul cald și puturos, ariciul având mirosul tot așa de desvoltat ca și câinele, nu mai poate răbda. Vulpea atât așteaptă.
Săracul animal nu merită să fie tratat rău. E unul din cele mai folositoare, din câte trăiesc prin apropierea casei. Se hrănește numai cu insecte, cu râme, cu șoareci. Din vreme în vreme, e dreptul, nu se dă în lături să sugă câte un ou de găină, când îl întâlnește în cale. Dar care animal nu are păcatele lui? Stârpește și vipera otrăvitoare. Nici nu-i pasă de mușcăturile ei veninoase; îi sdrobește capul și o înghite cu toate svârcolirile reptilei.
Altfel nu aduce nicio stricăciune, și e curios cum nu-și dau seama unii oameni necăjindu-l și omorându-l chiar. E așa de pașnic, atât de nevinovat!
Rar când își sapă o vizuine. De regulă în desișul unui tufiș, își scormonește o gropiță; aduce apoi în spinare, rostogolindu-se, zice-se, prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcuș și stă liniștit toată ziulica.
Numai în vremea dragostei, primăvara, e mai vioiu, mai sburdalnic, jucându-se cu tovarășa lui vremelnică. In vremea aceea se enervează mai lesne ca de obiceiu. Dacă-l întâlnești în cale și lovești din clește, ori suni un clopoțel, îl vezi că tresare, «joacă», la fiecare sunet. Copiii îi cântă, în vreme ce-i zornăesc din clește, chinuindu-l:
Ariciu, ariciu
Pogoniciu
Du-te la moară
Și te însoară
Și iea fata
Lui Nicoară,
