Femeia își face un cuib undeva la adăpost, născând 5—6 puișori mici, de care nici nu vrea să știe, după cum și frații se pot mânca între ei.
Noroc că nu e mare cât un leu, zice Brehm; altfel după lăcomia lui și după necontenita prădăciune, ar pustii pământul de vietăți.
Un neam al său (Neomys fodiens), cu trompa mai groasă și îndoită ea a unui tapir, trăiește pe lângă apele din munți. Măcar că nu e mai mare decât un guzgan, se încumetă să atace și crăpuștenii. Li se acață de urechi și în câteva clipe le sparge capul, mâncând creierii. Nu se atinge de restul trupului. De aceea sunt stricători, omorând mulți pești.
Singurele mamifere sburătoare, de altfel înrudite de aproape cu insectivorele, cu care seamănă la dinți.
Unul dintre cele dintâi semne că sosește primăvara îl aduc liliecii. Nici n’a apucat bine să se sbicească pământul, spălat de spuma zăpezii și cum se însărează, iar dangătul clopotelor de denii anunță apropierea Învierii, liliecii străbat atmosfera limpede cu sborul lor iute și cu fâlfâit neauzit de aripi.
Sburând noaptea, ca o șoaptă a firii, de când e omul, liliacul e socotit ca un duh necurat. In peștera vrăjitoarelor din Faust, nu lipsește liliacul alăturea de bufniță.
Liliacii sunt socotiți de popor, ca și moroii, drept sufletele fără odihnă ale copiilor nebotezați. Dacă se pune un liliac, sub o oală, deasupra unui mușuroi de furnici, nu rămâne din el decât ciolanele. Unul e ca o greblă, altul ca un țăpoi. Sunt căutate de babele satului având mare putere de vrajă pentru dragoste.
Poporul nostru a prins de minune, apropierea liliacului de mamifere; îl socoate șoarece blestemat, care a ros naforă din altar.
În adevăr, corpul liliacului este acoperit cu păr moale, sur ca și al unui șoricel. încolo are obiceiuri și înfățișări cu totul deosebite. Picioarele de dinainte sunt complet schimbate. Cele patru degete sunt lungi, subțiri, asemenea sârmelor dela o umbrelă. Degetul cel mare e scurt și cu o unghie ca un cârlig. Degetele dela picioarele dindărăt dimpotrivă sunt scurte, cu ghiare încârligate. O pânză de piele subțire, sensibilă, unește degetele mânei cu trupul, cu picioarele de dindărăt și uneori cu codița ca de șoricel. E parașuta aviatorilor: e aripa cu care sboară; e mantana cu care se învelește când stă ghemuit într’o clopotniță ziua sau când doarme iarna. Mai la toți, urechile sunt lungi, subțiri, ca să prindă cel mai slab foșnet.
Sunt animale de noapte. Ziua stau agățate cu capul în jos, prin cârligele dela picioarele dindărăt și învălite în mantaua lor moale. Când își fac nevoile, se hlobănă ca gimnasticii, până ce se agață cu
