cârligul dela picioarele de dinainte de vreo scândură și vin în poziție verticală, dar cu capul în sus.
Se întâlnesc în clopotnițe, în poduri, în ruine sau chiar crăpăturile stâncilor, de pe malul Dunării la Măcin sau la Tulcea. De regulă stau mai mulți la un loc. Cum vine seara își întind aripele și se pun pe vânat.
Hrana lor este luată din lumea așa de felurită a insectelor. Dinții mărunți sunt ca niște ace, ca să poată străpunge chitina insectelor.
Pentru ca să le prindă, le trebue simțuri agere. S’au făcut experiențe, care au dovedit că simțul lor cel mai desvoltat nu este atât văzul, cât auzul și mai ales pipăitul. S’au legat lilieci la ochi și li s’au dat drumul în odăi, în care s’au întins niște voloace de sârmă. Niciodată liliacul nu se lovea; totdeauna trecea cu siguranță prin ochiurile volocului.
Împărecherea se face toamna; abia primăvara femeia naște un pui, pe care-l prinde în pânza aripelor făcută sac. Puiul e golaș, nu aude, nu vede, nici nu poate sbura. Știe numai să se agățe până la țâțe.
Când dă frigul, își aleg un culcuș și dorm somnul de iarnă. Ca să le fie cald, se îngrămădesc mai mulți la un loc și chiar se prind unii de alții. Mișcările inimei încep să încetineze, dela 100—200 pe minută, la 14—28; circulația abia se face, iar respirația e rară de tot.
Poți să pui un asemenea liliac în apă să steie 10 minute, fără să se înnece. Temperatura corpului se scoboară la 5—10°, deși în timpul verii e și de 40°. Stă într’un soiu de letargie. S’a redus cu totul și puterea musculară. E de ajuns detunătura unei împușcături, în peștera unde stau liliecii spânzurați cu capul în jos, pentru ca mulți să cadă la pământ, prin simplul val al aerului.
Cum vine primăvara, încep să se desmorțească, luându-și traiul scurt de vară.
Omului nu-i aduc niciun rău, în afară de frica nemotivată; dimpotrivă curăță grădina de insecte, fiind foarte mâncăcioși. Ei dimpotrivă au mulți dușmani, dintre care bufnița e cea mai rea pentrucă își duce vieața cam prin aceleași locuri ca și liliecii.
Nu toți sunt la fel. La noi trăiesc cam vreo 20 specii, din care unii mici cât un șoarece pitic, iar alții mai mari.
Des întâlnit la noi este liliacul-urechiat (Plecotus auritus). Iese târziu seara și se recunoaște după urechile largi, lungi ca două cornete. Sborul său este foarte neregulat. Ai zice că se joacă între ei de-a baba oarba. Rar ține drumul drept. Dacă ar fi să se însemne cu o linie mișcările lui, s’ar asemăna cu linia frântă a unui fulger.
Cel mai mare liliac dela noi (Ptevygistes noctula), începe să sboare, pe sus, chiar înainte de apusul soarelui, punându-se în întrecere cu rândunica.
Cel mai obișnuit, acela care sboară seara, aproape de fața pământului, este Vespertilio murinus cu aripele mai puțin desvoltate și cu sborul mai greoi. Iese cum înserează și pare că se joacă atâtea ocoluri
