Cât e ziuă, stă ascunsă în scorbura unui copac, sub o stâncă, în vreun desiș. Dormitează și toarce ca și neamul ei din casă.
De cum se lasă amurgul, se scoală, se întinde, își desmorțește picioarele, își spală cu limba blana și e gata de pândă. Iepurele nu e sigur în culcușul lui, nici veverița sus, ascunsă printre crengile stufoase. Pisica sălbatecă sare de minune, se acațără în arbori, după cum la nevoie înnoată și nu-și întoarce capul, când e flămândă, dela un pește proaspăt. Ba uneori îndrăznește să se repeadă și la un vițeluș de cerb. Are ghiare atât de ascuțite, încât când a sărit în spatele bietei prăzi i-a și rupt carotida dela gât. De a dat greș, nu se îndărătnicește să urmărească victima; ca și pisica din casă se mângâie lingându-și botul și vârful degetelor, așteptând rândul altei victime.
Împerecherea se face primăvara, cu acelaș miorlăit gălăgios și «stupit» între rivali, ca și la pisicile noastre. Pisoii, de cum fac ochi, se deprind să se acațere și să se joace pe crengile copacilor, dar mai ales să se pituleze așa, în cât e greu să-i zărești. E un obiceiu de apărare chiar al celor bătrâni. Se întind cât sunt de lungi pe dosul crengii, încât se cere ochi ageri ca să-i descoperi.
Vânătoarea de pisici nu e tocmai ușoară. In furia ei dă și la om, iar cu cânii duce războiu crâncen. Cel mai adesea cânele este învins sau măcar cu ochii crăpați.
E un animal stricător după unii. In Delta Dunării s’au găsit câte 5—6 lișițe, numai cu gâtul rupt, provizii pentru vreme rea, când apele umflate nu-i vor da răgaz să vâneze lesne. E semn că e și prevăzător.
După alții e folositor prin stârpirea șoarecilor de câmp și al altor rozătoare, dușmanii agricultorilor.
Fiară crudă și fără cruțare, este râsul (Felis lynx), odată răspândit din munții Banatului până’n ai Bodnei. Azi sunt mai rari. Prin Banat și Munții Olteniei se află tot mai puțini. Nu lipsesc însă din pădurile celorlalți munți ai României, din Buzău și până’n Bucovina.
Aiurea râșii sunt mai urmăriți decât lupii. Se ține socoteală de fiecare râs omorât. Așa bunăoară în Tirol ultimul a fost împușcat în 1872 Mai în 3.
Râsul este urmărit pentrucă, asemenea tigrilor, este setos de sânge. Simt plăcere numai când soarbe sângele ce gâlgâie, cald, din arterele dela gât, deschise.
Stă pitulat ca și pisica, pe dosul unei crengi, pe unde știe că trec căprioarele, caprele negre, la adăpat. Dintr’o săritură e în spatele bietei victime, când nici nu se gândea că o așteaptă moartea. își înfige ghiarele ascuțite, cu atâta putere, încât, odată, în Norvegia, a intrat în stână o capră, îngrozită, buimăcită, în spate cu un râs, care n’a apucat să‑i înfigă colții în gât, dar nici n’a mai putut să‑și desclește ghiarele încârligate din pielea caprei.
