gemăt de învins. Ospățul se termină repede, cât sângele nu se încheagă și trupul nu se înțepenește. Nu-i plac cadavrele, iar din trupul cald al victimei nu sfârtecă decât anumite părți, cum e gâtul îmbibat de sânge, ori măruntaele.
Tragedia din liniștea munților s’a terminat. Potolindu-și foamea, se retrage îndărăt în culcușul lui, sub o stâncă sau în vizuinea unei vulpi. Dacă însă o nouă victimă îi iese în cale, nu se dă în lături dela omor. Setea de sânge e mai tare. Omoară cât poate, unde și cum poate. Dacă nu găsește vânat mare, nu se dă în lături nici dela o veveriță ori chiar șoarece, mai ales în vremea când trebue să ducă de mâncare și puilor, drăgălași ca toți puii, chiar când sunt ai unei fiare.
N’are alți dușmani decât pe om, care-l vânează fără cruțare, socotindu-l drept unul din cele mai stricătoare fiare. Vânătoare periculoasă și mai ales nu totdeauna cu succes, căci inteligența animalului îl face să scape din încercuirile cele mai grele. Intr’o clipă e în vârful unui copac, pentru ca de acolo printr’o săritură îndrăsneață să cadă în ascunzișul des al unui stufăriș. E vânat și pentru blana lui, căutată.
Nu este alt mamifer mai bine cunoscut de popor decât ursul (Ursus arctos).
Sunt copii de târgoveți, care nu știu cum se mulge o vacă, dar au văzut ursul carpatic înaintea casei lor. Ursarii au grija să-l poarte pe Moș Gavrilă, dus de nas, până ’n satele cele mai depărtate din Câmpie. I se cântă:
Joacă bine, măi Martine
Că ț’oi da pâne și măsline.
Ursul, ridicat pe picioarele dindărăt, sprijinit cu cele de dinainte de un băț, ascultă de poruncă, ridicând acum un picior acum un altul, rar mornăind de necaz. E plictisit dar docil; n’are încotro. Inelul din nări, ca și foamea, îl face să asculte de ursar.
În schimb a devenit popular.
Pe aiurea nu se mai vede picior de urs. Chiar dacă îl mai poartă ursarii prin Franța, e vreun urs tot carpatic, ajuns până acolo unde frații lui de mult au fost stârpiți. Nici în Alpii svițerieni nu se mai întâlnesc decât rar, știuți, numărați, ocrotiți.
In schimb la noi, Slavă Domnului, se ascund prin tihăraele munților înalți, din Retezat și Godeanu, până ’n Maramureș. S’au păstrat mai numeroși în Munții Rodnii și Călimani. La o vânătoare mare s’au împușcat până la 6 urși. Când toamna se scutură jirul și ghinda, în petecul de pădure se strâng urșii pe lângă mistreți, spre a aduna provizie de grăsime sub piele, pentru iarnă. S’au numărat uneori și 10—20 urși, iar la o asemenea adunare, în Carpați, s’au împușcat un urs bătrân, doi urși mijlocii, trei ursoaice și doi ursaci. Se scoboară la nevoie, către toamnă și până în preajma Mănăstirei Tismana.
