Chiar în sălbătăcie e mai de grabă un animal blajin. Îi dai pace, îți dă pace.
_(1938)_-_photograph_-_page_25.png)
Fig. 11. — Ursișor carpatic îmblânzit (Foto O. Witting. Rev. «Carpații»).
În aparență e greoi la mers. Se spune «a merge ca un urs» unuia care pășește încet, legănându-se. Când însă e în pericol, se acațără ca o pisică ori înnoată de minune. Mersul lui e greoi, căci calcă pe toată talpa, nu pe vârful degetelor ca pisica ori râsul (Tab. II).
Nu e prost. Chiar în popor când se spune cuiva că e un urs, nu înseamnă ocară. A fi greoi, nu e tot una cu a fi lipsit de inteligență. Se bizue pe puterea lui și n’are nevoie să desfășoare viclenia vulpei. «Ursul nu se sperie de lătratul cânilor». Când e pericol, dă de-a-dreptul, ceea ce tocmai îl face simpatic.
De om fuge; nu-l atacă decât când e la ananghie sau când e surprins. Atunci se ridică în două labe și-și așteaptă dușmanul la trântă voinicească. Dacă nu capătă la vreme un cuțit în inimă, strânsura ursului poate fi mortală; vorba Românului: «îl strânge ca ursul în brațe de-i iese ochii». Și dracul a cunoscut puterea ursului, când s’a potrivit lui Dănilă Prepeleac și a luat ursul din bârlog drept unchiașul bătrân de 999 ani și 52 săptămâni.
Apărându-i omul pe neașteptate ’n față, ursul dă la el, după cum se vede din întâmplarea următoare, una din multele citate.
«Țăranul loan Copariu din Viștea-de-Sus, Făgăraș, la sfârșitul lui Octomvrie din acest an a suit la munte după lemne de foc, cu carul cu vaci. La locul «Higiul Corbilor» a desjugat și a început să-și «facă lemne», să-și încarce carul. După masă, când avea carul încărcat, a pornit — cu securea pe mână — prin pădure după vacile, care s’au cam depărtat, pășunând. Ajuns lângă o băltoacă din marginea unei poenițe a dat să o ocolească și a intrat în pădure. S’a trezit deodată cu un urs, care stătea nemișcat, fără zgomot acolo. In aceeași clipă ursul îl înșfacă
