de față cu labele, îi trage peste cap toată pielea țestei, îi înfige unghiile în față, în gât. Copariu cade la pământ în nesimțire; ursul mulțumindu-se cu isprava făcută, dispare. La strigătele lui Copariu, vine băiatul acestuia, care se găsea lângă car, îl încarcă și-l duce la spitalul din Făgăraș». (Rev. «Carpații»).
Ceea ce caracterizează pe urs este tocmai răbdarea și judecata.
Le face toate cu chibzuială. Cunoaște trecătoarea oilor și a vitelor. Nu se repede decât la vita care a rămas în urmă, rătăcită de cârd. La nevoie se ia la întrecere în goană cu un cerb.
Nu e ca lupul, lacom. Nu mănâncă decât atât cât îi trebue măcar că «ursul nu se satură cu furnici». Intrând într’o stână, își ia porția, o oaie, o duce în gură sau subsuoară până la locul de ospătare.
Nu trăește numai cu carne. E omnivor. Îi place mult smeura și murele; după miere se dă în vânt. E în stare să sufere împunsăturile tuturor albinelor. «Îl tragi de urechi ca să-l duci la miere, și apoi îi rupi coada și tot nu-l poți depărta dela stup».
Îngrășat cu jir, cu ghindă, cu smeură, de cum vine iarna își caută un bârlog, sub o stâncă, într’o scorbură de copac bătrân; se face covrig, își vâră nasul în blană și doarme. Nu trebue de închiput că doarme dus ca hârciogul ori liliacul, ci trăește viață domolită. Iese din bârlog, dacă iarna nu e prea grea, măcar că nu găsește cine știe ce de mâncare. Atunci e vânat lesne, ademenit printr’un hoit, deși e foarte prevăzător. Cât stă în amorțire, se hrănește cu grăsimea adunată sub piele. Poporul crede că-și suge unghiile. De aceea când iese din iarnă, e slab de i se numără coastele, dar e și rău, fiind prea flămând.
Stânele abia așezate, cunosc prea adesea vizita ursului. Oile neliniștite fug într’un colț; câinii latră. Ciobanii apucă facea, instrumentul preistoric de apărare, ce stă gata pentru orice eventualitate lângă focul ce nu se stinge peste noapte. E o prăjină, despicată la un capăt în care se pune iască și mușchi uscați. In vânt se aprind, dau o flacără slabă. Fiara fuge de foc.
Pe cât sunt urșii de simpatici, dacă-i vezi din depărtare, pe atâta ursacii sunt drăguți, ca orișice copil. Sunt caraghioși, cu capul mare, disproporționat față de trup. Își duc vieața numai într’o joacă, sub supravegherea mamei. Se trântesc, se fugăresc, se bat cu labele; întocmai ca niște copii. Dacă se întrec cu gluma, mai capătă dela ursoaică o bleandă, de se rostogolesc, mormăind de durere. Se pot îmblânzi, dar când cresc mari, sălbătăcia răsbește într’o bună zi.
Vânătoarea ursului, este întotdeauna legată de oarecare pericole, căci ursul rânit nu mai cunoaște nicio frică.
Dușmani nu are. «Pe urs mulți câni îl latră, dar se alege cine-l mușcă». Numai omul îi vine de hac. Îl pândește; îl învinge. Îl omoară fără milă. Chiar vânătorii cer ca să fie ocrotit, căci dacă se vânează cum se vânează, nu va trece mult și nici în Carpații noștri, vestiți pentru vânătorile de urși, nu se vor găsi decât tot mai rar.
