Ursul și râsul se țin în desișul pădurilor de brad, în apropierea plaiurilor înalte. Lupul (Canis lupus) dimpotrivă, la noi, este fiara cea mai răspândită. Din ținutul stânelor de pe munții înalți, se întâlnește până ’n plaurul din deltă.
E tipul animalului hrăpăreț, ucigând mai mult decât îi trebue. Ursul când vine în fața omului, de obiceiu iea calea ’ntoarsă. Nu se dă la el decât dacă e atacat. Lupul, dimpotrivă, când e lihnit de foame, dă și la om. In iernile grele, victimele omenești, din partea lupilor, la noi sunt destul de numeroase. Se încumetă de intră în sate, în curtea gospodăriilor.
_(1938)_-_photograph_-_page_27.png)
Fig. 12. — Lup (din grădina zoologică dela Sibiu. Foto Fischer).
Nu e înzestrat cu istețimea vulpei. Poporul are o vorbă minunată: «Unde se sparge pielea de lup, cârpește-o cu cea de vulpe».
Nu e lipsit însă de curaj când e în pericol, după cum la pândă este adesea destul de iscusit. Când iese cu lupoaica la vânat, lupul se lasă urmărit, numai pentru a înșela pe păzitori; în vremea aceasta, lupoaica se repede în turmă, apucă oaia de gât și o târăște în ascunzișul, unde își așteaptă tovarășul, spre a ospăta împreună.
E știut vicleșugul ce-1 folosesc pentru a omorî un cerb. Neputându-se un singur lup întrece cu el din goană, se întovărășesc câțiva. După ce unul fugărește cerbul o bucată de vreme, până ce obosește, altul îi ia locul. Bietul cerb la cele din urmă cade de osteneală, mai ales când zăpada a prins o coajă ce-i taie tendoanele dela picioare.
La înfățișare seamănă cu un câne ciobănesc, cu care de altfel se înrudește. E mai supt la pântece, are capul ceva mai mare, botul mai ascuțit și coadă mai stufoasă. Blana lui sură și-o schimbă prin năpârlire, mai ruginie vara, mai gălbue iarna, de unde și vorba: «lupul își schimbă părul, dar năravul ba».
E lacom; iarăși spune vorba isteață a Românului: «la mâncare lup, la treabă vulpe și la somn butuc». Când a intrat într’o stână, omoară cu nemiluita. Se citează cazuri când a sfârcuit o treime din oi.
