Vara lupii stau în desișul pădurii. Nu se prea arată la câmp. Iarna însă, când zăpada se așterne peste tot și gerul face ca orice vietate să stea la adăpost, lupii devin periculoși. Vara trăiesc singurateci, cel mult părechi-părechi. Iarna se adună, în potăi, uneori de sute de indivizi. Sunt groaza locurilor. Vai de omul care le iese ’n cale. Nu rămâne din el nici ciolanele.
De aceea sunt urâți și urmăriți. In Anglia ori Danemarca nu se mai întâlnește picior de lup. In Germania, cu toate că sunt mereu omorîți, vin din Rusia și fac numeroase victime chiar între oameni. La noi sunt pline pădurile de lupi. Nu e iarnă mai grea în care să nu se întâmple nenorociri omenești din pricina lor.
Lupoaica fată câte 4—6 lupișori, orbi la început, mai pe urmă drăguți ca și cățelușii. Cât e lupoaica de fiară, pentru puii ei are o grijă deosebită. Când simte vreun pericol, îi mută din loc în loc, ducându-i în gură. După trei ani, puii ajung tovarășii bătrânilor, cari pot să trăiască și 15 ani.
Pretutindeni sunt vânați. Se fac de obiceiu bătăi cu hăitași. Cânii sunt de ajutor, ducând amarnică luptă, măcar că mulți cad sfârticați de lupii înfuriați.
Rar animal care să se fi bucurat de mai multă pomenire ca vulpea (Canis vulpes). Poporul nostru, ca și altele de altfel, îi cunoaște de minune obiceiurile și însușirile, încât o ia drept exemplu, spre a da mai multă plasticitate vorbelor. De vrea să-i spue cuiva că e șiret, îl numește «vulpoi bătrân». De vrea să laude istețimea cuiva, tot de vulpe amintește, iar vorba «la treabă vulpe, la somn butuc», înseamnă că e luată și ca exemplu de hărnicie.
De altfel vulpea procură adesea prilej omului să o observe, când n’o poate prinde ori împușca. Nu rar dă târcoale prin gospodării, strângând de gât câte-o găină, mai ales că omul i-o pune la îndemână, neavând obiceiul să o închidă în cotețe. (Tab. I).
Cine nu cunoaște chipul vulpei? In cărțile cu istorioare chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurată.
Aduce la trup cu un câne, numai că are botul mai ascuțit, iar coada stufoasă, o ține orizontală, când aleargă sau o târâie când pășește agale. Pe zăpadă lasă o dâră, după care își trădează prezența. Blana roșcovană, deasă mai ales iarna, e pieirea ei; cațaveicile gospodinelor înstărite cu blană, de vulpe sunt căptușite.
Vânează singură, spre deosebire de lup. Numai dacă e lihnită de foame se avântură de iasă din bârlog ziua. Altfel stă ascunsă în vizuinea ei, pe care uneori o împrumută dela bursuc, printr’un șiretlic. Știe că bursucului îi place curățenia. Vulpea stropește cu udul ei rău mirositor intrarea în casa bursucului, care la urmă se lasă păgubaș, mutându-se aiurea.
Cum înserează iese la vânătoare. Prinde orice-i vine în cale. Nu alege: șoareci ca și găini, ouă de păsări ca și carne de prepeliță. Mult îi place,
