ca și ursului, mierea. E singura ei slăbiciune, după care se dă în vânt, răbdând împunsăturile albinelor. Răzbită de foame însă nu se dă în lături să mănânce și din cadavrul unei semene. E un soiu de canibalism.
«In ocolul Firiza, în 1919, observ că pe marginea unei spălaturi de apă se apropie o vulpe având în gură un corp mai măricel. Mi s’a părut o găină. Trag. Vulpea cade deodată, dar în clipa următoare, cu o săritură, a dispărut. Mergând la locul împușcăturii, cu surprindere constat pe zăpada stropită de sânge un cap de vulpe. Cercetându‑l m’am convins că e dintr’un cadavru de vulpe. In fundul erosiunii găsesc moartă și vulpea împușcată (A. Kovato, din Rev. «Carpații»).
E un animal deștept, dar și curagios. Când e prinsă în capcană de un picior, are curajul să și‑l taie singură, numai să scape cu viață. Mai anul trecut un vultur și‑a înfipt ghiarele într’o vulpe și a sburat spre a o duce la cuib. Vulpea nu și-a pierdut cumpătul; și-a înfipt colții în gâtul vulturului de l-a omorît. Au căzut amândoi din înălțime.
Vânătorii povestesc multe minunății despre vulpi, deosebite de acea istorisită de Odobescu în «Vulpea cu coada bearcă».
Este înzestrată cu atâtea însușiri, încât face față oricăror întâmplări. In copaci se acațără lesne; se târăște pe burtă ca un șarpe; e ușoară la sărit ca o pisică; numai la înnotat nu se prea încumetă. Dar pe lângă toate e atât de isteață, încât o face mai puternică; e atât de șireată încât își scurtează calea; e atât de curajioasă uneori încât ai crede că nu-și dă seama de pericole și atât de răbdătoare încât se avântură oriunde și oricum.
Numai când e prea înfometată, uită de prudență. E înșelată de chematul vânătorului, cu un flueraș de lemn prevăzut cu o limbă de metal, prin care imitează vaetul iepurelui prins. Uneori vânătorul dibaci o ademenește imitând țâțâitul șoarecelui.
«Vânatul vulpii la chemat», povestește un vânător în revista Carpații, «are mult farmec. În primul rând cadrul în care se petrece: seară de iarnă încremenită în liniște, cu culorile reci trezite de lună. Apoi întrecerea în istețime cu șiretenia vulpii. La chemat trebue să fii mai vulpe decât vulpea».
Omul este singurul ei dușman periculos, mai ales dacă își ia în ajutor cânele. Lupul o atacă uneori, dar ea știe așa de bine să nu-i iasă în cale, când e flămând, încât nu intră în socoteală ca vrajmaș. Mai are un dușman, împotriva căruia luptă din greu: puricii. Cât poate se scarpină, se vânjolește în praf pe spate, ca și cânele, dar tot nu scapă ușor de ei.
De altfel vânătorile de vulpi nu sunt ușoare. Stau în față două ființi, care se pândesc, se urmăresc. Oricât de șireată ar fi vulpea, omul la cele din urmă îi găsește ac de cojoc.
Este cel mai răspândit carnivor la noi ca și aiurea, măcar că este vânat atâta. Pe unde sunt mulți lupi, vulpile se țin la o parte. Cu cât lupii sunt răriți, în locul lor se înmulțesc vulpile, căci vulpea poate să fete și 12 pui, pe care‑i păzește și‑i îngrijește ca orice bună mamă. În
