frecându-și burta de pământ. În acest chip își leapădă mărunțeii musafiri nepoftiți și supărători.
Cum se înserează se avântură după hrană. Pășește prudent, negrăbit, legănându-se ca ursul și călcând pe toată laba, cu capul puțin plecat înainte. Nu fuge decât dacă e silit. Nu vrea să-și cheltuiască din grăsimea agonisită cu grea trudă. Mănâncă de toate. Primăvara și vara se mulțumește cu rădăcini, cu insecte și mai cu seamă cu râme, pe care le scoate din pământ cu mult meșteșug. Nu se dă în lături dacă-i iese înainte vreun șoricel ba chiar vreun șoldan. Ca și ursul, îi place la nebunie mierea de albine sălbatece. Nici nu se sinchisește de împunsăturile lor sau chiar ale viespilor, căci are piele groasă, căptușită cu multă slănină. Toamna se îngrașă cu mure, smeură, pădurețe; dacă dă peste vreo bulgărie se îndoapă cât poate cu sfeclă, morcovi. Nu caută mortăciuni, dar la nevoie, când le găsește, nu le înconjură. Spre deosebire de vulpe ori dihor, de gospodăria omului nu se apropie. Se ferește de câni, dușmanii lui. Cel mult îndrăsnește să se avânture în vii, căci îi plac strugurii copți și dulci.
La înfățișare aduce mai mult cu un porc decât cu neamurile lui apropiate: dihorul, nevestuica etc. Are capul mai lungăreț și gâtul mai lung; la șolduri e mai înalt decât la greabăn. La mers însă, amintește mai mult de urs. Îngrășat bine spre toamnă, de cum se întețește frigul, se îngrijește de odihna de peste iarnă. Cară frunzar, mușchi, de-și așterne saltea moale. Se înfundă în odaia lui, se face covrig, cu botul între labele de dinainte și se pune pe somn. Nu doarme butuc, ca marmota. Când vremea se mai îndulcește, iese din vizuine și se sorește, desmorțindu-și picioarele. Toată iarna se hrănește cu grăsimea de sub piele, adunată de cu vara, așa încât primăvara, ca și ursul, abia se ține pe picioare. Repede — repede își vine în fire.
Pe nedrept omul este dușmanul lui cel mai nemilos. Îl pândește și-l împușcă. Îl scoate din cotlonul lui prin ajutorul cânilor bursucari, mici la trup și cu picioarele date ’n lături, de se pot vârî în vizuine. Alte ori îi sapă vizuinea și-l prind de după gât cu un soiu de clește, căci de frică, bursucul se ghemuește întrun colț, dacă vede că nu poate fugi. Se prinde și cu capcane.
Și toate acestea, pentru ce? Numai pentru pielea groasă cu care se îmbracă geamandanele mari, ca și pentru perii lui lungi din care se fac bidinele și perii. Nu se ține deloc seamă, că este folositor omului.
O întreagă familie, veche ca origină, de carnivore mărunte, țin locul la noi marelor fiare de pe aiurea. Sunt mărunte, dar numeroase și felurite. Nu se dau la boi, ori la cerbi; se reped însă la o căprioară sau la vițeii de cerb ca și la toate erbivorele mai mici; pasările cad obișnuit victime acestor crude fiare.
Cel mai mare e jderul (Mustela martes); deși nu are nici un metru lungime cu coadă cu tot, se încumetă să se repeadă și la o căprioară,
