de-i rupe arterele dela gât. Încolo: iepure, guzgan, găinușe, dar mai ales veverițele nu scapă de ghiarele lui. Nu e locuitor mai mărunt al pădurilor, în care jderul își duce viața, la munte mai mult decât la deal, deși se întâlnește și în pădurile din Tulcea, care să scape de colții lui ascuțiți. Vânând mai ales noaptea, furișindu-se fără să fie simțit, biata pasăre nici nu icnește când e prinsă de gât în somn. Impresionantă și plină de peripeții tragice e mai ales lupta între jder și veveriță, cele două gimnastice neîntrecute pentru care nu există creangă pe care să nu poată sări, după cum nu le sperie nici spațiul dela un arbore la altul. În ochii uneia citești voința de a birui, flacăra lăcomiei și a ferocității; în ai celeilalte groaza în fața dușmanului temut. Ferbințeala luptei este atât de mare, încât nu se oprește nici în fața omului care întâmplător asistă la această urmărire, tablou din tragedia liniștei din pădure.
_(1938)_-_illustration_-_page_32.png)
Fig. 14. — Jder.
Că se dă și la căprioare, e dovadă povestirea alăturată:
«În vara anului… — nu uitați: vara, — aflând, că într’un desiș s’ar fi cuibărit două lupoaice cu căței, am aranjat două goane, împușcând o lupoaică și un pui. Într’a doua goană — fiind la răscrucea unor drumuri — îmi vine o căprioară mare, foarte bine desvoltată. Zbiera tare și dureros și era plină de sânge dela gât pe piept și picioarele dinainte. O credeam numai rănită, dar tot nu puteam înțelege cauza rănirii, mai ales că rana trebuia să fie foarte gravă ca să poată produce atâta belșug de sânge. Îmi era apoi suspectă și de neînțeles întreagă purtarea ei. Zbiera, din când în când sta și plecându-și capul și-l lovea cu piciorul, apoi se ridica pe picioarele dinapoi și cu cele dinainte își lovea iar capul, tremura și-și scutura iar capul, apoi iar fugea…
«Ajunsă în dreptul meu — abia la 15 pași — văd, că pe gât, de o parte, purta ceva mare, rotund și negru. De-acolo izvora sângele. Văzând-o și așa pierdută, trag la gât, în negreață. Cade în foc.
Și ce credeți? — Un jder sta agățat de gâtul caprei, în care își rosese un loc cât palma. A rămas mort în acest «cuib» nedescleștându-și din carne ghiarele ori gura, nici chiar după moarte.
Iată deci, isprava jderului, a «motanului» sau a «mâțucului». (A. Boțian, în Rev. «Carpații»).
Jderul e svelt, mlădios; trupul subțiat e acoperit cu blană deasă mătăsoasă, peirea lui. Are picioarele subțiri, vânjoase, cu ghiare ascuțite. Coada lungă, stufoasă, e o cârmă minunată în saltimbancele lui sărituri.
În pândă are răbdarea ursului, istețimea vulpei, agerimea vulturului și mișcările șarpelui. Stă tupilat ceasuri întregi, pe o creangă, în așteptare.
