Când socoate clipa prielnică, se repede ca o săgeată asupra pradei care nici nu bănuește că moartea e atât de aproape.
Pe la mijlocul primăverii, când ferbințelele îl prind și pe el, se sbenguește ca un nebun. Nu-și găsește loc, luptându-se bărbații între ei. Femeia naște câțiva pui, orbi, într’un cuib făcut de regulă în scorburi de copaci.
Dușmanul lui neîmpăcat e omul. E vânat ori prins în capcană, căci blana deasă și moale, colorată, iarna castaniu, vara mai deschis, are bun preț. Pielcelele de jder dela noi sunt foarte apreciate la târgul de blănuri din Lipsea.
Mai mic decât jderul este dihorul (Mustela putorius), spaima gospodăriilor. Se întâlnește pretutindeni în țară la noi, dela munte până în șes, mai rar în păduri sau în Bărăgan.
Cum înserează se furișază ca un tâlhar. Nu e pretențios ca vulpea. Ajunge până la găini; dacă poate fura una, strângând-o de gât ca să nu cârâie, e bucuros. De nu, se mulțumește cu ce-i iese în cale: guzgan, șoarece de câmp ori chiar cărăbuși. Temeiul hranei lui în ei e; prin stârpirea lor mai răsplătește din daunele ce aduce omorând pasările din curte. Nu se teme chiar de viperă, căci nu-i pasă de veninul ei.
_(1938)_-_illustration_-_page_33.png)
Fig. 15. — Dihor.
Cât e de mic, n’are nici 40 cm lungime, nu numai că e neastâmpărat, dar e un îndrăsneț fără pereche. Se încumetă uneori să sară și la om, când e mânios, iar de vulpe ori câni nu se întimidează. Le rezistă. Nu-l pot suferi din cauza unui miros urât ce-l împrăștie, ceea ce
