uneori îi trădează urma. Blana lui castanie pe spate, aproape neagră pe burtă, are pe gât și pe coaste un abur mai deschis.
Dihorul se recunoaște lesne după niște pete albii îndărătul ochilor.
Mai drăgălașă, dacă se poate spune așa de o mică și crudă fiară, dușmanca de temut a cotețelor de păsări, este nevăstuica (Mustela vulgaris), comună la noi. Seamănă mai mult cu jderul, dar e mai mică, mai subțirică, cu picioarele scurte și botul ascuțit. Blana ei, moale, e mai deschisă la culoare dar tot castanie-cenușie, mai închisă pe picioare. Sub gât are o pată albicioasă, care se prelungește pe piept cam până în dreptul picioarelor de dinainte.
_(1938)_-_illustration_-_page_34.png)
Fig. 16. — Nevăstuica (d. Rev. «Carpații»).
Nu e animal la noi mai drăcos, mai îndrăsneț și plin de deșteptăciune, ca nevăstuica. întrece în mișcări pisica, iar în istețime vulpea. Nici de om nu-i pasă. Se arată înaintea lui în amiaza mare. Ba uneori e atât de obrasnică de se rățoește la om, ca și când ar vrea să se măsoare cu el, deși repede își schimbă gândul.
Nu e rar când apucă vaca ori un cal de picior. Poporul crede că mușcătura ei e veninoasă și de aceea piciorul se umflă unde a fost mușcat. Ca să-i treacă, se pune o piele de nevestuică în apă neîncepută cu care se spală rana.
Dai s’o prinzi? Se bagă și în bortă de șoarece, așa e de subțire. E ca un șarpe. Cap, gât, trup e tot una de gros, iar picioruțele sunt așa de scurte încât s’ar târî în mers, dacă nu ș’ar încovoi mijlocul. Acuma se lungește de se face una cu pământul, acum se ridică pe picioarele din dărăt și-i umblă căpușorul în toate părțile cercetând zarea.
O asemenea dihanie ușoară, mlădioasă, iute, înarmată cu ghiare ascuțite și cu colți mai ascuțiți, este un dușman neîmpăcat pentru toate animalele mici. Când intră în cotețele cu pui, omoară mai mult decât poate dovedi cu mâncarea, iar șoarecii, guzganii nu scapă de ea. Nici chiar cârtița ori hârciogul nu sunt siguri în tunelurile lor subpământene, căci nevăstuica pătrunde până în adâncul lor. Chiar iepurele
