nu poate să se odihnească liniștit de răul ei. Știe bine unde e carotida și cu o mușcătură o rupe. Sângele gâlgâie, iepurele închide ochii pentru vecie, iar fiara cea mică soarbe cu nesaț lichidul roșu.
Are și ea dușmani, nu e vorbă. Cel mai rău e tot omul, deși pe nedrept după unii. Mai mult rău aduc guzganii și șoarecii stârpiți de o nevăstuică, decât poate aduce aceasta când a scăpat într’o găinărie neînchisă.
Grecii vechi au domesticit-o, înaintea pisicii, tocmai pentru stârpirea șoarecilor. La noi însă e socotită ca prea stricătoare, spre a fi cruțată. Găinile, în satele noastre, dorm unde pot; în pragul casei, într’un coșar deschis sau pe copaci, iar cloșca își adună puii sub aripi, unde poate. Atunci se înțelege că și nevăstuică nu prea îi înconjură; ori cum carnea de pui și pentru dânsa e mai fragedă decât cea de guzgan.
Hermelina, helghea sau cacomul (Mustela erminea). În fauna țării noastre nu lipsește nici animalul a cărui blană era odată purtată numai de domnitori. Pe portretele vechilor conducători ai Principatelor române, se poate vedea măcar un guler alb de ermină, pistruiat cu puncte negre, vârful cozei dela acelaș animal.
_(1938)_-_illustration_-_page_35.png)
Fig. 17. — Hermelina. Blană de vară și de iarnă.
Hermelina este îmbrăcată vara ca și nevăstuică; cum dă înspre toamnă însă începe a înalbi, iar iarna nici n’o mai cunoști. Peste tot e albă ca zăpada, numai încheieturile picioarelor pare că e unsă puțin cu pucioasă. Vârful cozii, mai lungă decât a nevăstuicei, rămâne neagră. Și așa e toată iarna. Primăvara năpârlește și se îmbracă din nou cu haina castanie.
La noi e destul de comună; își alege loc de odihnă chiar și în podul grajdurilor.
Are toate obiceiurile neamului.
Vânătoarea o începe cum dă într’amurg; nu-i poate scăpa niciun animal mai mărunt, căci se acațără de minune, se furișază ca o șopâilă, sare ca o mâță și înnoată, la nevoie, ca o vidră. E dușmanul cel mai neîmpăcat al guzganilor de apă și al întregului neam șoricesc. Când e pericol
