mai mare, cu un soiu de mârâit drept chemare, se adună mai multe, ca din pământ.
Chiar la om se repede. Brehm citează următoarea mărturisire a lui Wood: «Un om care se preumbla prin împrejurările localității Ericklade, văzu două hermeline culcate în drum. N’are ce face?; asvârle cu piatra în ele, lovind una. Cealaltă se repede la om, năzuind să-l muște de gât. Mârâitul ei furios, a fost auzit de alte animale din apropiere; au ieșit din ascunzișul lor, au dat năvală spre dușmanul comun și toate tot spre gât se repezeau. Nu știa omul cum să scape de fiarele mărunte. Noroc că era gros îmbrăcat și la gât avea o cravată care-l apăra. Dar tot s’a ales cu răni pe mâni și la gât și cu hainele sdrențuite».
Lutreola, norița ori niurca (Mustela lutreola). Prin Deltă ca și pe lângă Balta Brăilei, trăiește acest animal care se aseamănă și cu dihorul (i se mai spune dihor-de-apă), dar aduce și cu vidra.
_(1938)_-_photograph_-_page_36.png)
Fig. 18. — Lutreola (R.).
E mai mare decât jderul (35 cm.), având o coadă lungă (15 cm) și botul ascuțit. E îmbrăcat cu o blană deasă, netedă, cu păr scurt, de culoare castanie închisă, aproape peste tot corpul. Picioarele ca ale dihorului au degetele unite între ele ca la vidră.
E înnotător mai dibaciu decât nevăstuica.
Pe uscat e tot așa de stăpân pe mișcări, ca și în apă; se hrănește și cu guzgani, dar îi place mai mult broaștele, peștii și culbecii. Nu se prea îndepărtează de apă, alegându-și locuința în mal, furând-o dela vreun rozător oarecare. Sunt mai multe în Muntenia ori Dobrogea decât în Ardeal dar ajunge și în Bucovina.
Niurca e mai puțin inteligentă ca neamurile ei, deși nu e lipsită nici de simțuri agere, nici de curaj la atac. I se cunosc de altfel prea puțin obiceiurile.
E urmărită pe aiurea pentru blana fi scumpă.
Peștii în apă nu duc vieață mai liniștită decât animalele terestre. Se mănâncă între ei: peștele mare înghite pe cel mic. Îi mănâncă fel
