de fel de păsări. Dintre mamifere vidra (Lutra vulgaris) nu gustă alta nimic decât pești și raci.
Obiceiurile ei, conformațiunea trupului sunt în legătură cu mediul din care își capătă hrana. E unul din animalele cele mai inteligente, cele mai dibace, cele mai drăgălașe.
După înfățișare e ca un jder, dar mai lung (1 m.). La bot seamănă cu un câne; cei vechi o numeau câne-de-râu. Trupul mlădios e îmbrăcat cu o blană deasă, cu peri mari, lungi și aspri, sub care alții sunt mai scurți, moi, o adevărată flanelă. Oricât ar sta în apă, nu străbate umezeala prin ei.
E de culoare castanie pe spate, mai deschisă pe burtă. Coada e lungă, iar degetele cu ghiare sunt unite printr’o pieliță, ca la rață. Are ochii vioi, urechile mici și dinții ascuțiți.
_(1938)_-_photograph_-_page_37.png)
Fig. 19. — Vidră (R.).
Așa e animalul, făcut să poată oricând înnota. Când e pe uscat are mișcări greoaie; se târăște ca un șarpe, se acațără pe copaci mai anevoie. Cum s’a asvârlit în apă, nici peștii nu o întrec în înnot. Contra curentului, lăsându-se dusă de curent, se joacă întocmai ca un pisoi în odaie. Acum înnoată pe spate, acum pe o coastă, acum se afundă de n’o zărești. Nu-i vezi urma decât după bulbucii de aer ce iese dintre firele de păr. Din vreme în vreme își arată vârful botului ca să respire și apoi iarăși se afundă.
Înghite peștii mici în apă, scoțând numai botul afară. Pe cei mari îi târăște pe țărm, îi pune pe o piatră, pe un trunchiu de arbore și nu mănâncă decât anumite părți: urechile pline cu sânge și mușchii dela spete. Când e peștele mare, rămâne aproape întreg. Țăranii din Anglia, unde pescuitul în apele proprietarilor era oprit, pândesc vidrele și sunt bucuroși că le lasă și lor ceva, fără să intre în bucluc cu păzitorii lacurilor. De altfel ca toate neamurile ei carnivore, este lacomă, ucide cu nemiluita. Sătulă fiind și dacă vede un pește mai la față, se repede și-l prinde. De aceea e vânată din cale afară; nu e vorbă că și blana ei e de preț.
Știindu-se urmărită de oameni, fuge de ei. Cât e ziuă, stă în vizuinea săpată în malul apelor, cu o ieșire sub apă și cu alta, de aerisire, printre tufișuri. În lăuntru își face culcuș moale. Numai noaptea iese la pândă. E un vânat anevoios, căci cum e vioaie, curajoasă, vânjoasă, deșteaptă și cu simțurile agere, știe ușor să se joace cu vânătorul. La nevoie, ca să scape de câni, se afundă în apă și… ia-o de unde nu e.
Iarna e mai greu de ea. Apele sunt înghețate, unde și unde cu câte o deschidere în ghiață. Pe acolo se vâră în apă, dar de ieșit tot pe acolo
