crengi. Cu toată greutatea coarnelor ramificate, cerbul se strecoară în goană prin pădure cu multă ușurință.
Nu alcătuesc numai podoaba bărbătească, dar și o puternică armă de apărare. Cerbul înfuriat, cu ochiii înroșiți ca la un taur, cel dintâi gest ce-l face, este să plece capul în pământ și să îndrepte către dușman ramura cu iatagane ascuțite. Mai ales raza cea mai de jos, zisă a ochiului, îndreptată înainte, e ca și colțul mistrețului. Vai de cânele ori lupul atins; îi iese mațele.
_(1938)_-_photograph_-_page_45.png)
Fig. 24. — Coarne de cerb din Carpați (d. E. Botezat).
Podoabe, arme de apărare, coarnele îi aduc din nefericire și peirea.
Brehm povestește despre un cerb, aproape domesticit, care venea până’n restaurante, în Prater-ul dela Viena, lăsânduse mângâiat și hrănit cu zahăr. Intr’o zi însă, printr’o mișcare mai bruscă, o rază a cornului său se încurcă în speteaza scaunului unui consumator, care fu trântit jos. Cu scaunul în coarne, speriat, mânios, cerbul începe a alerga printre oaspeții din grădină, până ce, la cele din urmă, a trebuit să fie împușcat, căci altfel s’ar fi întâmplat nenorociri.
Mai ales în vremea bătăii, toamna, coarnele le pot aduce multe buclucuri și chiar moartea.
Conștient de puterea și frumusețea lui, boul în vârstă, frumos și mândru, nu permite altuia să se apropie de ciutele sale. Dacă însă un protivnic izolat se arată, bătălia e gata. Uneori, cel voinic provoacă la luptă pe cei de o seamă cu dânsul; îi chiamă prin răgetul de dimineață, în mijlocul poenei, când aburii răsuflării țâșnesc din nările lărgite ca niște trombe de brumă.
«Ici mugește un cerb; dincolo la aceeași înălțime altul, de cealaltă parte încă unul. Între mugete se distinge însă unul, care domină pe toate, cu puterea și adâncimea lui, parcă ar veni dintr un colț ascuns și nepătruns al codrului. Toți taurii din jur, se feresc de aretul în care se găsește cerbul capital; îl înconjoară pe de departe. Nu are decât să descătușeze din când în când zăgazurile mugetului închis în piept, și el ucide mugetele celorlalți, așa după cum copleșește un nour negru de vifor toate culorile vii ale lunii. Codanii se străduesc să înlocuiască prin înălțimea tonului ceea ce le lipsește în puterea lui bogată. Unul, cu o voce mai
