stârnită la băștinași, de cei câțiva călăreți din armata scoborîtă pe uscat. Azi calul e răspândit în toată America de Nord.
Mai adesea însă omul distruge. Castorii trăiau în vremea cvaternară la noi. D-na Nicolaescu-Barbu a descris fosile de castor din jurul Bucureștilor. Azi picior de castor nu se întâlnește în cuprinsul României.
_(1938)_-_illustration_-_page_8.png)
Fig. 2. — Bourul (d. E. Botezat).
Mai interesantă pentru noi este dispariția Bourului și a Zimbrului, de care se leagă legenda întemeierii Moldovei. Prof. E. Botezat dela Cernăuți, într’un studiu publicat de Academia Română în 1913, a dovedit că una era Bourul, alta Zimbrul, numiri confundate în amintirea poporului.
Bourul (Bos primigenius), strămoșul vitelor albe, avea înfățișarea unui taur de Ialomița, cu trupul mai lung și coarnele mai mari, date mult în lături.
Zimbrul (Bison priscus), dimpotrivă era fioros; Cantemir îi zice «fiară». Avea capul îndesat, cu coarne mici, puternice, date ceva înainte; scurt în grumaz, înalt la grebăn, era îmbrăcat la gât și bărbie
cu păr lung.
_(1938)_-_illustration_-_page_8.png)
Fig. 3. — Zimbrul (R.).
Cel dintâi a dispărut cu totul dela noi prin veacul al 16-lea. Un inel cu sigiliul voivodului găsit în mormântul lui Bogdan al III-lea, purta drept stemă un bour în goană. Stema Moldovei e tot un cap de bour. Se găsesc însă adesea schelete fosile, cel puțin al capului.
Zimbrul a viețuit prin Carpații noștri, în tăinuitele văi ale Călimanilor, cam până în veacul al 18-lea.
La 1740 groful Lazar, după Floericke, a luat parte la dieta din Sibiu, venind într’un car tras de doi zimbri îmblânziți, cu coarnele aurite și cu hamuri argintate; a stârnit uimirea tuturor.
