Mă gândeam tocmai ce roman bogat și senin s-ar putea face din studiul vieții acestui tip de om fericit, pe care-l cunoaștem toți așa de bine în societatea noastră, când iată că primesc prin poștă următoarele:
- „Domnul și doamna M. Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceți ziua de duminică la moșia lor Moara-de-Piatră.
- Adunarea restrânsă de intimi.
- Ținută absolut fără pretenție: où il y a de la gêne, il n'y a pas de plaisir.
- Nota. La gară v-așteaptă trăsura.”
Stilul e femeia... Grațioasa doamnă Guvidi! Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atât de fermecătoare clipire de ochi!
Moara-de-Piatră ca moșie e o moșie mică, da, dar ce rai mic!
E așezată la distanță de douăzeci de minute de la gară... Un parc măreț și un cottage englezesc cum se găsesc rar la noi.
Cu cât socotiți că a cumpărat moșia asta? – N-o să credeți, căci în adevăr eu însumi n-aș crede, dacă n-aș ști pozitiv. Cu cât?... Cu o pereche de cai roibi... atât! Frumoși cai, ce e drept: dar, oricum, să capeți o moșie, care face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat alt factor mult mai puternic decât interesul – patima.
Fostul proprietar al Morii-de-Piatră era mult cunoscutul N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de bogat, și care, cum îl știm toți, are o pasiune neînfrânată pentru cai. A văzut odată la șosea pe doamna Guvidi cu roibii, – îi mâna singură, – în cine știe ce dispoziție de spirit se afla omul – se zice că jucase toată noaptea trecută la «Jockey» și pierduse mult – și de atunci n-a mai avut pace nici somn.
Astea le povestește însuși amicul nostru comun, Guvidi.
