— Am numărat domnii, domnule!
— Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri.
Iar s-a dus la loc și s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem.
A treia zi, dascălul intră turbat:
— Cănuță!
— Prezent!... Numerele complexe...
— Nu te-ntreb de numerele complexe...
— ...Domnii țării românești...
— Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa?
— Mă duc să le număr, domnule...
Și a plecat Cănuță. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat la dascăl, și dascălul i-a spus:
— Babo, dă-l la meșteșug. Poate meșteșugul să-i dea de căpătâi, că nu-i de școală, e copil sucit, una îl întrebi și alta răspunde.
S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde știi? nu e toată lumea făcută să se procopsească-n școală... să-l dau la stăpân; poate acolo să-i fie norocul lui.
L-a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeață la un mușteriu. Afară era polei grozav. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie.
— N-o să aluneci cu el, mă? a-ntrebat stăpânul.
— De! jupâne; știu eu?
— O să-l poți duce?
— E greu...
— Haide! s-a răstit jupânul. Dar să dormi și să mănânci, știi? leneșule!
Cănuță a dat să ridice coșul și n-a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul și încă un băiat au ridicat greutatea și i-au pus-o lui Cănuța în cârcă. Copăcel-copăcel, băiatul a mers câțiva pași până la colțul stradei pe unde presăraseră negustorii
