criminalului născut.
Intermediul acesta, apăsat până la disonanță, face, în definitiv, ca Leiba să rămână și mai îngrozit de cum îl găsise sosirea diligenței. Frica e la paroxism. Când sosesc hoții, Zibal e gata ca o bombă cu fitilul pus: sigur, e înghețat și aiurit, pe când lucrează hoții la poartă, dar de aici încolo va fi și din ce în ce mai lucid. În frică se infiltrează de acum tot mai tare desperarea rece. Răutatea hoțului a pătruns și germinează febril, prin strictă logică interpsihică, în sufletul celui ce stă să fie victimă.
În conducerea acestor mișcări interioare, virtuozitatea artistului este, cred, la limita de sus a posibilităților literare; exacta înlănțuire a termenilor progresiunii e condusă cu o vigoare și minuțiozitate fără clipă de slăbire te gândești la rabinul din La Torture par lespérance a lui Villiers de lIsle-Adam, cu rafinata clătinare între nădejde și pierzare; îmi pare însă că, aici, artificialul construcției totale, prea aparent, slăbește întrucâtva verosimilul; schema prea vizibil voită a unei probleme răcește impresia de viață imediată.
Din absorbirea lui bolnăvicioasă, de animal în primejdie supremă, îl trezește pe Zibal vârful sfredelului care a străpuns poarta și-l înțeapă. Hoții lucrează cu un ferăstrău și un sfredel, amândouă simboluri clasice de caznă sălbatică și prelungă; așteptarea sugrumă pe Zibal, alternativ, sub hârșcâiala ferăstrăului și sub roaderea hapsână a sfredelului. În sfârșit, vârful răsucit îl împunge: așteptarea trece în realizare, cu durerea fizică imediată, și nimicește brusc gândul de scăpare. Este aici, în dispunerea imaginilor de chinuri și moarte, în îmbinarea brutalităților palpabile cu zguduirea dinăuntru, o ridicare la culme excepțional măiestrită a mișcării de rafinată pregătire, pe care caut să o interpretez. Și e, deosebit, o abilitate supremă în felul cum Zibal e adus ca, din întâmplare, să-i vie ideea de a prăji brațul hoțului.
Și cu ce minunată siguranță se dă povestirii mers moderat, îndată ce începe cazna sub ochii liniștiți, în sfârșit, ai ovreiului: savoarea torturii stă în încetineală. Finalul e tradițional
