antipatiile și aversiunile sale. El stă într-un colț al salonului cu carnetul său în mână și privește la vârtejul valsului; în acest vârtej, ochii lui trebuesc să deosebească între toate pe câteva, mai grațioase, și, între aceste câteva mai grațioase, pe una, ne-ntrecută, adorabilă.
— Ei, da, răspunz eu, înțeleg ce spuneți. Însă cronicarul de salon trebue să-și calce pe inimă, să fie discret și imparțial. Și asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel.
— Care Turturel?
— Edgar Bostandaki. . . Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia și duduile, surorile mai mari... Turturel — așa-i că sună bine? — este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar își semnează cronicele.
Ei! și totuși cât de corect și de discret, cât de galant și de imparțial, însuși Turturel a greșit odată un carnet mondain.
Din inițiativa unui comitet compus de damele din înalta societate a Târgului-Mare, reședința subprefecturii Plășii-de-Mijloc, s-a dat în saloanele Otelului Regal de acolo «Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărți giumatate în folosul umanității suferinde și giumatate pentru sporirea fondului de întreținere a gimnaziului clasic local, până la trecerea lui în bugetul Statului». Maiorul a oferit muzica militară, pe care a adus-o cu trenul de la reședința prefecturii.
A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma și fracul au fost minunat reprezentate, deși frac nu purtau decât subprefectul, primarul și Turturel; restul sexului urît, purtau unii redingotă, alții jachetuță scurtă. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor, sub președința tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soția subprefectului. S-a petrecut până la șapte dimineața, când aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la ușa orizontului și să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănțuitori că trebue, cu regret, să se desparță.
