— Vezi tu, vere? băiatul ăla e fată mare... zău!
Astfel actul întâi s-a sfârșit, în râs și aplauze, cu mult succes. Am mers să fumez cu actorii între acte.
— Ce zicea mitocanul de Tudorița? mă-ntrebă Dragulici.
— Explica altuia că e fată mare.
— Auzi dumneata ce rușine pe biata Tudorița după atâția ani de carieră!
Adevărul e că biata fată plângea de rușine.
FERICITĂ IMPROVIZAȚIE
Solomonescu era și cântăreț la Biserica Dintr-o zi și artist dramatic. Dimineața, după liturghie, se punea la zacuscă, se stropea bine și se scula de la masă tocmai seara ca să meargă la teatru; după reprezentație mergea la Vasile Băcanul, la „Garibaldi”, unde cina cu Dragulici până să toace de liturghie. Cu programa aceasta de viață, își confunda adesea diminețele cu serile și viceversa: la biserică își dedea în petecul declamației și la teatru în al isonului. Avea pe lângă asta păcatul că nu putea pronunța niciodată curat numele proprii și neologismele.
Odată juca Ștefan Mihăileanu pe Olliwer Cromwell în Mușchetarii lui Dumas, și Solomonescu pe un ofițer de gardă în tabără. Ofițerul intră grăbit în cortul Protectorului și strigă:
„Gen'rale! gen’rale! a sosit bastamentul !”
Publicul pufnește. Generalul se ridică de pe scaun indignat ca să dea o lecție incultului:
„Mizerabile! vorbește frumos! uiți că te afli în fața generalului Croncovel!
Aplauze frenetice. Până târziu acu câțiva ani, nenea Ștefan, de câte ori îmi povestea întâmplarea, pe care o știam destul de bine, fiindcă fusesem de față, îmi zicea:
— Daca nu-mi venea mie inspirația să improvizez vorbele alea, îmi strica dobitocul toată scena!
EXTEMPORARE
În Roza magică (Pied de Mouton), Solomonescu juca pe alguazilul. Într-o scenă alguazilul vine, la ordinele
