Era o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună... fericită! Zâmbea cu același zâmbet neuitat în care se amesteca multă blândețe cu multă patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire... Bătrânul stete mult... mult înaintea ei, și, voind parcă s-aprinză cu privirea lui ochii nemișcați de sus și să-i facă să clipească o dată măcar, măcar o dată, clătină din cap și șopti:
„Ei!... să știi tu ce e acuma pe sufletul meu!”
– Poftim, părinte, zise prefectul.
Bătrânul tresări:
– Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să se uite la omul ce-l trezea așa de brusc din vis.
– Soacră-mea... mama nevesti-mi... O femeie nenorocită: a murit tânără, sărmana!
Bătrânul se întoarse machinal.
– Ei! ce e! spune-ți păsul, adăogă prefectul; poftim de șezi.
Popa șezu și tăcu.
– Ai vreo pricină?... vreo daraveră?... spune.
Popa nu zise nimic.
– Suntem singuri, n-ai nici o sfială... Nu ne-aude nimeni... Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.
Bătrânul alunecă de pe scaun și căzu mototol pe covorul moale... Polițaiul, care aștepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav; l-a descheiat la gât, la sân, la brâu... l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă... Când își veni în fire, preotul era întins în birou pe canapea... Se încheie degrabă, își ceru iertăciune - era bolnav, bătăi de inimă și amețeli - simțise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur și cum adoarme... Se ridică, salută și porni să plece.
– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să iasă.
Polițaiul ieși foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase... Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin
