mă biruie... Casc o dată, că s-aude peste masă, de unde, cu un zâmbet grozav:
— Mă rog, a nu se căsca!...
... Și citește... Și Mitică, de la spate, e fericit pe umerii bunului său amic, nenea Iancu.
... În sfârșit, la două și zece antemeridiane, introducția și două părți ale primului capitol s-au citit... Rămân așadar a se citi în viitoarele ședințe, după-masă, urmarea din primul, celelalte două capitole și concluziunea, apoi notele...
Toți s-au ridicat de pe fotoliuri... Aplauze...
S-au risipit straniile celeste visuri ale chinului trecut dincolo de marginile puterii de-nregistrare a conștiinței!... Scutur din umărul meu pe Mitică... Voi să mă ridic... Nu pot... Sunt amorțit... înțepenit... Amicul meu, reconfortat, mă ajută, făcând să-mi trosnească încheieturile... Sunt în picioare... Sărut mâna crudelei Grazielle... Mitică mă duce până la sanie.
— Draga Mitică, mulțumesc din suflet pentru buna ta invitațiune! am petrecut minunat - onoare ție!... zic eu cu un ton pe care filozoful meu îl înțelege până-n fund...
— De! nene Iancule; eu ți-am spus: așa e în lumea asta — a se plăti orce consumație!
— Mână, birjar!
E un ger!... Sania se dezlipește cu greu din loc și pornește scrâșnind, pe când amicul meu îmi strigă, râzând, infinitiv:
—Țal! nene Iancule!... a se revedea!
Mă-ntorc și-i strig și eu, categoric:
— A se slăbi, Mitică!
