„Sando! Sando!” strigă Ancuța cu glasul ei stins.
Nimeni nu răspunse.
Să fi fost o vedenie? S-o fi apucat iar frigurile?... Cu dreapta ei slăbănogită de atâta suferință, femeia își făcu cruce.
Dar pietricica era în pat lângă ea; o vedea, o pipăia, — tot Sanda fusese.
Ancuța așteptă zi după zi—fără să mai vază pe cumnată-sa.
Calul lui Pârvu s-a întors acasă plin de sânge; Dragomir a intrat parcă-n pământ, și Sanda — Sanda e nebună: vara, iarna, umblă p-în pădure cu niște sdrențe pe ea, cu părul vâlvoi și cântă, cântă mereu; și când un om de omenie, ori o femee cu milă, îi dă de pomană un codru de mămăligă, biata nebună îi zice râzând:
„Bogdaproste!... S-a spălat da, s-a spălat!
— Ce s-o fi întâmplat? se întreabă oamenii din sat.
— Ce?... Ce mai poți afla de la un nebun?... Numai Dumnezeu poate ști”.
Adesea pădurea s-a uscat și a înverzit iar; copiii au ajuns oameni, și bătrânii odihnesc sub umbra sfintei cruci. Sanda tot trăește. Anii au trecut peste ea mai ușor ca peste oamenii cuminți. Întâmplările ei se povestesc ca un basm, dar nimeni nu-și închipuie, când vede pe biata bătrână râzând, vorbind și jucându-se cu toate cele ca un copil mic, că-i stă în față cel din urmă gâde și jertfa cea din urmă a unei străvechi răzbunări.
