încă la patru ministere și s-au ținut concursuri; și d. Niță Ghițescu a luat parte la fiecare concurs și, după fiece rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit:
— Și ce frumos scrisesem, domnule!
Și cunoștința lui i-a răspuns:
— Nu despera, tânărule! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc.
Parcă a prorocit cunoștința lui Niță: n-a trecut o săptămână, și iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niță pe brânci, în așteptarea concursului, să-și facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri – engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule, ș.cl., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, și cu și fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească – cu cine? cu o veche a lui cunoștință, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiță Nițescu, băiatul cu degetele degerate.
— Ghiță!
— Niță!
Și din vorbă-n vorbă, află Niță că tata lui Ghiță, după ce a scăpătat, a murit, că Ghiță a venit la București cu o scrisoare de recomandație către ministrul la ministerul căruia se ține mâine concursul, că ministrul l-a primit foarte bine și i-a spus că a doua zi, la ceasul fix, să se prezente la minister, să ia parte negreșit la concurs.
— Tu? la concursul de mâine? a zis pufnind de râs Niță.
— Da, eu...
— La concursul de mâine?
— Ei! da... la concursul de mâine.
— Da' tu știi pentru ce loc e concurs, Ghiță?
— Nu...
— Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghiță!
— Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate?
— Apoi, mă prezent și eu, Ghiță.
— Bine, prezentă-te și tu.
