în fuga mare la palat. Cum intră publicistul, vodă sare de pe divan și, fără vorbă, șart-part! câteva palme și pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.
— Știi pentru ce te-am bătut? întreabă vodă ostenit.
— Nu, să trăiești, măria-ta! răspunde amețit Karkaleki.
— Pentru că ești un ticălos!
— Ticălos, măria-ta. Iartă-mă!
E drept că întemeietorul presei noastre politice merita palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermanțet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucărilor.
Pentru aceea, a fost după bătaie dat în brânci afară de la palat.
Seara, după această corecțiune meritată, Karkaleki se afla la teatru. Sala, după înalta poruncă, era luminată cu lumânări de spermanțet, dăruite de vodă. Era multă lume — boieri și cocoane de toată mâna și negustorime de seamă, cari nu avuseseră parte să fie poftiți la prima experiență făcută la palat. Lumânările făceau mare senzație. Deodată se simte în sală o cletinătură puternică — cutremur. Vodă și toată lumea în picioare. Un moment se privesc unii pe alții galbeni de spaimă, când o a doua cletinătură pornește și mai tare. Dar Karkaleki, fără să-și piardă mintea, se ridică în picioare pe un scaun și, jucând ochii galeși, de la vodă la policandru care se legăna, strigă tare:
— Stați! Toți să murim, numai măria-sa să scape!
În următorul număr al Buletinului ofițial, Karkaleki, dând seamă despre cutremur, a vorbit foarte puțin de panica mulțimii, dar a accentuat cu multă căldură importanța suprimării mucărilor.
— Vezi așa, ticălosule! i-a zis vodă mulțumit, dându-i cinci galbeni.
— Ticălos! sărut mâna! să trăiești, măria-ta.
Ce vremuri de ticăloșie! ce moravuri rușinoase! ce putrejune socială!
Mi se revoltă sângele democratic când mă gândesc la așa ignominie! Bieții slujbași și isnafi, ispravnici, zapcii, magistrat, sfat, mai înțeleg; dar tu, tu publicist, tu om politic
