Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o perspectivă uimitoare...
Mi-e foarte greu mie — așa de puțin inițiat pînă acum în sistema de filozofie a d-lui Hasdeu — să inițiez pe cititorul, poate mai puțin preparat decît mine, în o teorie atît de subtilă. Pentru cititorul mai bine inițiat vor fi clare aceste cîteva cuvinte, pe cari mi le adaogă d. Hasdeu după ce-mi afirmă că o epocă glorioasă a neamului românesc nu e atît de departe precum s-ar crede. Iată, cît se poate mai exact, propriile cuvinte ale d-lui Hasdeu:
— Micul prinț Carol II e un trimis, trimis după voia lui proprie; el, copil mic — și asta se întîmplă cu toți trimișii — și-a denunțat misiunea. Acest copil, cînd d-abia vorbea și cînd auzise, pentru a numi jețul regal, numai cuvîntul modern tron, iar cuvîntul vechi scaun nu-l auzise decît desemnînd jețurile comune; acest copil, care nu putea ști istoria lui Ștefan cel Mare, ți-aduci aminte ce-a zis — cuvîntul lui de copil a străbătut la auzul mai tutulor românilor. A fost o solemnitate la Palat. După săvîrșirea programului oficial, pe cînd se rup rîndurile, copilul pleacă de la locul lui și merge hotărît să se suie pe tronul de pe care a coborlt Regele.
„Ce faci, Carol?” îl întreabă tatăl, prințul Ferdinand.
"Vreau să mă sui pe scaunul meu!" răspunde băiatul.
— Atunci? Întreb eu...
—Atunci, răspunde d. Hasdeu, nu înțelegi?... Ștefan cel Mare spuse din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui!
Umbra marelui donjon, cîtă vreme am stat de vorbă a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebuie să părăsesc castelul „Iulia Hasdeu".
Foarte mîhnit de asta, mă ridic. D. Hasdeu mă conduce. Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonului. Mi-aplec capul și mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe proprietara, care se uită mereu în adîncuri, și cobor după d. Hasdeu pînă jos. Îmi iau rămas bu de la buna și blînda
