A fost uă dată un puiŭ de român; el n'avea nicĭ tată nicĭ mumă. Tot rĕmasul de la părințĭ era pus subt epitropie. Ne maĭ putênd suferi el mustrările nedrepte ale epitropilor, se duse în lume și apucând pe uă potecă care îl scóse ŭntr'uă poiană departe, se duse cale lungă să'ĭ ajungă.
Acolo înserând și neavênd unde adăposti, se urcă pe uă moviliță și se uĭtă în tóte părțile ca doar va ḑări vre uă lumină încotro-va; și după multe căutărĭ vĕḑu licĕrind abia uă schinteióră de foc și o luă într'acolo. Merse, merse, nóptea jumătate și ajunse la un foc mare, mare fórte. Împergiurul aceluĭ foc vĕḑu cĕ dormea un om mare cât un uriaș. Ce să facă? ce să drégă? după ce se gândi puțin, se băgă pe cracul nădraguluĭ aceluĭ om, și mase nóptea acolo.
A doua ḑi când se sculă omul acela, vĕḑu cu mirare pe băiatul nostru cum căḑu din cracul nădraguluĭ seŭ.
