– Dar tu mĕ? ḑise el.
– M'aĭ făcut în astă nópte, tată, respunse băiatul.
– Dacă este așa, maĭ ḑise omul cel mare, să'mĭ paștĭ oile, și eŭ țĭ-oiŭ da de mâncare; dară să bagĭ bine de sémă, să nu trecĭ hotarul, cĕ este prăpădenie de tine.
Îĭ arĕtă cu mâna până unde ținea moșia luĭ, și îĭ ḑise apoĭ:
– Pasă cu Dumneḑeŭ.
Băiatul păscu oile tótă ḑioa, și când se întórse séra, găsi focul făcut și ajută omuluĭ să mulgă oile.
După ce sfârși, șeḑură la masă, și pe când mâncaŭ, întrebă pe omul cel mare:
– Cum te chiamă pe tine, tată?
– Mogârzea; respunse omul cel mare.
– Mĕ mir cum nu țĭ-a fost urît să șeḑĭ singur aicĭ în pustietate.
– Tu te mirĭ fără cuvênt. Dară nu sciĭ că ursul nu jócă de voe?
– De asta, așa e, maĭ ḑise băiatul; dară, te vĕd tot trist și fără voe bună, spune'mĭ povestea ta, tată.
– La ce te-ar folosi să sciĭ lucrurĭ ce póte să te întristeze și pe tine.
– Fie, voiŭ să sciŭ și eŭ. Tu nu'mĭ eștĭ tată? Oare că mĕ aĭ acum pe mine, socotescĭ că'țĭ va fi în deșert?
– Eĭ bine, daca este așa și voescĭ, étă istoria mea:
Eŭ, precum ți-am spus, mĕ numesc Mogârzea; sunt fecior de împĕrat, și am plecat la lacul de lapte dulce, care nu este departe de aci, ca să mĕ însor
