121
După ce își făcură povara de somn, se sculară și să găteau a'și urma calea, când omul pe fruntea că ruia se pusese porumbelul dise:
– Ce vis frumos am visat!
– Ce vis? Și ce ai vĕdut? dise celălalt.
– Dădusem cu mâna în foc. Să făcea că eram pe uă câmpie frumósă și plină de flori. După ce am âm blat cât-va, am ajuns la un palat numai de marmură. Am ântrat acolo, și așa de bine ce-mi părea, ca cum ar fi fost al meu. Am ântrat pe ușă, m'am preâm blat prin tóte odăile. Sărém pe ferestre și iară ân tram. Era acolo niste scaune și patură numai de mă tase. Oglindă mari cu cercevele de aur, păreții po leiță, și părea că era al meu. Cu tóte astea nu sciu de ce, déră trebuia să plec. După ce am mers uă bu cată bună de drum prin iarba verde și ' naltă, care da un miros de te îmbĕta, am ajuns la uă movilă mare și am ântrat într'ênsa printr'uă crăpătură. De pe cele ce vedeam, mĕ asteptam să vĕd cine scie ce minuni, când colo nu găsiiŭ de cât un chiup d'a lea marele și vechiu, și muced, de nu'ți venea să puĭ mâna pe el. Apoi mi-am luat ânima în dinți și am dis fie ce-o fi; și am ridicat capacul, când acolo, ce să vedĭ? jaratec. Am băgat prin buzunără, am luat în căciulă, am luat cât am putut să duc, dar nici po menélă nu era să se goléscă chiupul. Și niște bani, numai de aur; și strălucea de'ți lua ochii. Am ple cat și l'am lăsat așa cu gând să te găsesc și pe tine ca să mergem să-l golim; sciu că eram rupt de os tenélă; m'am întors pe la palat, déră n'am mai ân trat în el, fiind că mĕ grăbém; am ajuns de unde
