– Mĕĭ, fraților, voi dormițĭ și vĕ umflațĭ de somn, și mie mĭ-ațĭ dat odaia aia plină de puricĭ, de n'am putut tótă nóptea să mĕ odihnesc.
Smeiĭ înmărmuriră când auḑiră că opăréla lor luĭ i se părea puricărie. Cu tóte astea eĭ tot cugeta cum să se scape de el; și într'uă nópte, veniră la așternutul luĭ câte treĭ cu paloșele în mână și tot de uă dată deteră ḑicênd: na! și na! și maĭ na! âncă una. Apoĭ se duseră.
Nea Bogdan, dupe ce dete tăetorul iarășĭ afară, se duse la dênșii în albul ḑilei și începu a se gâlcevi cu dênșii. El ḑicea.
– Ast-fel ne-a fost tocméla? mĕĭ, fraților, voi m'ațĭ adus ca pe fratele vostru; și apoĭ mĕ lăsați să dorm într'uă odae unde sunt tóte lighionile adunate. Astă nópte iar nu m'am putut odihni: ciorile scie, lipitorĭ, șerpi, năpîrci, orĭ nu sciŭ ce îmĭ tot âmbla rece pe la gût. Mĕ faceți, blestemaților, să vĕ daŭ afară din casă vóstră.
Smeiĭ cu vorbă bună îĭ ḑiseră:
– La dracu în colo, Nea Bogdane, că te-aĭ trecut, atîta ne maĭ trebue acum: după ce n'aĭ adus nimic, după ce tot ce este al nostru este și al tĕŭ, apoĭ veĭ să ne și gonescĭ. Daca ți s'a urît cu noĭ și veĭ să te ducĭ la casa ta, noĭ nu te oprim; déră te rugăm să maĭ staĭ până să ne batem cu Caz împărat, că iată ne calcă hotarele și s'a sculat asupra nóstră cu resboiŭ.
Nea Bogdan nu voi să se arate că e fricos și nu merge bucuros la bătălie, de temă să nu simță că este slab și să'l omóre; ci remase, cu tóte că ar fi voit maĭ bine să scape de dênșii cu un ceas maĭ nainte.
