10
nu așteptă să'ĭ mai dică uădată, ci priimi cu tótă mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, își spuse istoria și ce a pățit până să ajungă la dênsele, și peste cât-va timp se și însoți cu fata cea mai mică. La însoțirea lor priimi voiea ca să mérgă prin tóte locurile de prin prejur, pe unde va voi; numai pe uă vale, pe care i-o și arĕtă, îi dise să nu mérgă; căcă nu va fi bine de el, și'I și spuse că acea vale se numea valea plângerii.
Petrecu acolo un timp fórte îndelungat, fără a prinde de veste; fiind că remăsese tot așa de tîner, ca și când venise. Trecea prin pădure, fără să'l dóră măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite; trăia în pace și în linișce cu soția, și cumnatele sale; se bucura de frăgedimea florilor și de dulcéța și curățenia aerului, ca un fericit. Eșea adesea la vê nătóre; dar într'uă di, se luă după un iepure, dete uă săgeată, dete duoă, și nu'l nemeri; superat, alergă după el, și dete cu a treia săgeată, cu care îl și ne meri; dară, nefericitul, în iuțéla sa nu băgase de sémă că, alergând după iepure, trecuse în valea plângerii.
Luând iepurile se întorcea acasă; de uădată îl a pucă un dor de tată-seŭ și de mumă-sa. Nu cuteză să spue soției sale, dară ele îl cunoscură după întri starea și neodihna ce vedea într'însul.
- Ai trecut, nefericitule, în valea plângerei, îĬ diseră ele cu totul speriate!
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; mĕ topesc de dorul părinților mei, însă și pe voi nu mĕ îndur ca să vă părăsesc.
